SONY DSC

De câte ori scriu despre Adina Nanu mă încearcă sentimente contrare-îmi este frică să par prea familiară, cunoscând-o de atâta vreme sau, din contra, să nu fiu prea sobră, distantă și finalmente să zăpăcesc cititorul. Când sunt cu ea îmi dau mereu seama câte sunt de spus și de făcut, iar tentația de a pleca în multe direcții este mare.
Casa ei este un loc privilegiat, oprit în timp, în care ai senzația că ești persoana privilegiată ce poate avea acces la secretele unei lumi misterioase unde Adina este singura ce posedă toate cheile. Ea este, ca de obicei, elegantă într-o bluză impecabilă și un colier de perle. Pare preocupată-încearcă, cu energia care o caracterizează, să dea de furcă unor crochiuri făcute de ea, aliniate cuminți pe masa din living.

Se spune că astăzi te poți îmbrăca cu orice. Moda e atât de variată, se poartă „retro”, poți combina piese vechi cu piese noi. Aveți o colecție de costume de la 1850 și până azi pe care ați expus-o la un moment dat chiar cu titlul Retro. Aveți vreun exemplar din cele mai vechi pe care l-ați putea îmbrăca astăzi fără modificări?

Sunt mai multe. Rochia pe care o prefer și pentru care am primit cele mai multe propuneri de copiere datează de acum aproape un secol. E confortabilă și in același timp elegantă și prețioasă. A aparținut unei pictorițe, Cozia Oteteleșanu, care e posibil să o fi conceput chiar ea, cum fac de obicei artiștii plastici. În colecție am mai multe creații ale Ligiei Macovei, care și le lucra pe un manechin de croitorie cu măsurile ei, ale Hortansei Masichievici și chiar ale mele pe care le-am purtat și se știe că Brâncuși își descosea costumele cumpărate și le recosea după gustul lui.

De ce vă place în mod deosebit această rochie?
Are toate calitățile care te atrag la o lucrare de artă decorativă. Eu consider imaginea umană prima și cea mai însemnată dintre arte, în care rolul de a se îmbrăca practic nu înseamnă o diminuare a calităților estetice. Rochia Coziei are o formă simplă. Cade drept, lungă până peste genunchi, făcând ca silueta să se înscrie într-un dreptunghi, iar sculptural într-un cilindru. Geometria regulată se regăsește în decorul cu pătrate din broderie cusută de mână și – văzută în ansamblul ținutei-are un corespondent în formă sferică a capului, modelat de pălăriuță mică după moda anilor ”20. Coloritul e discret, bej și auriu, materialul e pânză subțire de casă cu fir auriu. Prima impresie e de tinerețe și degajare, dar concomitent ansamblul dovedește stăpânire și rigoare. O undă de fantezie e dată de mânecile despicate, cu trimitere la forma unui fluture.

Din „analiza plastica” pe care ați făcut-o rochiei, ați scos în evidență armonia compoziției și legătura fericită dintre ansamblu și detalii. În ce măsură se înscrie ea în moda anilor ”20?
E desigur interesant de urmărit cât era ea de modernă atunci când a fost creată. Nu reprezintă însă numai un singur curent venit din Apus, ci mai multe, și în plus
conține aportul original al țării noastre. Cel mai clar e faptul că se înscrie în stilul modernist al începutului secolului al XX-lea, manifestat printr-un prim val al cubismului anilor ”20. În mod evident, rochia aparține primei epoci din istoria omenirii în care femeile nu s-au mai ocupat doar de familie și au început să practice meserii „barbatesti”, devenind doctorițe, avocate, chiar aviatoare. Și-au tuns pentru prima dată părul și și-au scurtat poalele până puțin mai jos de genunchi pentru a se mișcă mai ușor. Vestimentația mai simplă și mai comodă, dar în forme stricte e vizibil influențată de cea masculină. În anii de după Primul Război Mondial era nevoie nu numai de haine practice și ieftine, ci și de case și mobile simple, ușor de confecționat, fără podoabe inutile. Așa erau cele create la școala Bauhaus din Germania sau de constructiviștii din Rusia. Pornind de la vorba arhitectului american Sullivan „form follows function” (forma e rezultatul funcției), arhitectul german Mies van der Rohe enunțase idealul reducerii la esențial, ”less is more”, lansând scaunul din țeavă metalică, pe atunci o mare noutate.
Aceleași trăsături le regăsim și la rochia anilor ”20. Iată de pildă rochia aceasta (Adina trece la o rochie diferită), care a aparținut Ceciliei Mihnea. Ea a făcut parte din generația primelor femei care au studiat dreptul și au devenit avocate. Din catifea vișinie, dreaptă, fără mâneci, e împodobită doar de o panglică din dantelă aurie in jurul gâtului și la talia joasă, coborâtă pe șolduri.

Care este al doilea stil în care se înscrie rochia Coziei?
Rochiile simplificate la maximum deveniseră foarte ieftine, ușor de cusut în casă, într-o oră. Constatând că în felul acesta Parisul, centrul modei feminine, își pierdea o de câștig, casele de au reacționat organizând 1925 o expoziție de arte decorative, prescurtat Art Deco. expoziție relansa produse de lux din materiale prețioase, lucrate de , pardesie pictate de Sonia Delaunay chiar automobile colorate cubist. Rochia din colecție, de Marigela Cosmescu, ilustrează Art Deco prin broderia din mărgele tubulare, cu model japonez.

Ea se asortează cu haina din blană albă de iepure care e așezată lângă ea, una dintre piesele mele preferate.
Într-adevăr și haina aceasta se înscrie în Art Deco prin croiala complicată, care dă siluetei forma unui fluture. E un exemplu grăitor, ea provine de altfel de la mama franțuzoaică a colegei mele de liceu Rodica Nicolaescu Nanoveanu.

Cum se asortau accesoriile la veșmintele moderniste?
Toată silueta era gândită în mișcare și cu referințe geomerice. Pălăria mică, rotundă era trasă pe frunte peste părul scurt. Podoabele de seară erau determinate mai ales de dansul „charleston” pe muzică de jazz din primii ani de pace, în care tineretul se bucură frenetic de viață. Prin mișcările bruște, laterale, ale piciorului se arătau gambele senzațional dezgolite și, ca să nu sară din picioare, pantofii aveau barete. Pentru a sublinia mișcările dansului pe poalele rochiilor se coseau volane, franjuri sau romburi de mărimea unei batiste, care fluturau și se balansau în ritmul muzicii, ca de altfel și mărgelele (sautoir) și cerceii lungi.

Ați spus că rochia are și trăsături specific românești?
După Primul Război Mondial, România Mare își crea o imagine identitară care astăzi se numește „brand de țară”. Pentru a defini prin ce ne deosebim de restul Europei, arhitecții și pictorii români, școliți la Paris, cercetau moștenirea trecutului.
Urmașii lui Ion Mincu, întemeietorul stilului „neoromânesc”, ca de exemplu Cerchez sau Petre Antonescu, continuau să adapteze forme și ornamente tradiționale preluate din biserici sau palate, aplicându-le unor construcții ample. Interesul pentru stilul bizantin din primele secole ale creștinismului, care a marcat arta medievală românească, se manifestă de altfel în toată Europa, determinat de restaurările începute la biserica San Vitale din Ravenna și la celebrele ei mozaicuri în care apar împăratul Justinian și soția sa Teodora. În costumul modern cu forme simple cu croieli in fir drept, ornamentele bizantine, geometric regulate, erau ușor de adaptat și nu au întârziat să apară. La noi portul național românesc, era purtat în perioada interbelică de țărani la muncă și la horă, dar de orășeni la sărbători chiar la Curtea la festivități.

Costumul național românesc variază după regiuni. Era vreunul preferat în perioada aceea de căutare identitară?
Costumul cel mai vechi, mai aproape de sursa bizantină, e cel de Muscel din zona primei capitale a Țării Românești, Câmpulung. Era considerat reprezentativ pentru toată România și, confecționat în ateliere specializate, s-a extins rapid în toate celelalte provincii românești. În colecția mea se află un costum provenit direct dintr-un sat de lângă Suceava și care arată ca un exemplar autentic de Muscel. De la un astfel de costum s-a inspirat și rochia Coziei Oteteleșanu.

Cine a fost de fapt Cozia?
Născută Otilia Mihail, era fiica unui medic moldovean. Fiind înzestrată cu un evident talent pentru pictură și pentru muzică, Regina Elisabeta a luat-o la Castelul Peleș și apoi a ajutat-o să studieze în străinătate. Otilia a devenit maestră în pictură pe email și a lucrat, printre altele, icoanele împărătești din biserica Patriarhiei bucureștene. Una dintre doamnele de onoare ale reginei, scriitoarea Bucura Dumbravă, cu care tânăra pictoriță a colindat munții și mănăstirile României, a poreclit-o Cozia. Erau prietene bune și Bucura a fost nașa ei la nunta cu boierul oltean Șerban Oteteleșanu. Mirii au îmbrăcat la nuntă costume naționale. Al ei (dăruit colecției de către o nepoată, pictorița Măriuca Oteteleșanu) e un exemplu pentru ce se purta la Curtea Regală: cămașa din borangic străveziu, broderii cu mătase, fir auriu și paiete. Cozia apare astfel foarte atașată de portul popular românesc, de identitatea ei de româncă, realizând cu fantezie interpretarea lui orășenească, o rochie originală și cu totul nouă.

Dialog Textil, septembrie 2013