IMG_5012

Este destul de greu să scrii despre o prietenă pe care o știi din copilărie.
Tinzi să uiți că nu mai are 16 ani și dacă vă întâlniți ca de obicei să vorbiți despre flori, fete, filme sau băieți și să râdeți de orice, te poate surprinde profesional unde nu te-ai fi așteptat. Poate pentru că e greu să accepți că v-ați făcut mari amândouă.
Pe Diana am descoperit-o acum câțiva ani ca regizor, la o piesă unde m-a invitat o altă prietenă, care nu știa că ne cunoaștem sau ce bucurie mi-a făcut.
Cu Marea iubire a lui Sebastian, am avut două revelații : pe Diana – regizor și pe Marius Manole, pe care îl vedeam prima oară. M-au surprins, m-au emoționat și mi-au plăcut enorm.
Pe 15 februarie, Diana îmi rezervase încă o porție sănătoasă de surpriză à la Mihailopol – lansarea primei ei culegeri de poezii la Teatrul de Artă, un loc mic și intim perfect pentru grupul de cunoscuți și presă care fusese invitat.
Am avut impresia că trag cu ochiul la o cină între prieteni vechi, unde fiecare a venit cu emoții, glume și o sinceritate dezarmantă. Diana nu mi-a spus că s-a apucat de scris poezie, mai precis că a scris peste 100 de poezii între 31 mai și 15 iunie 2015 – nu, nu este un coup médiatique. 70 dintre ele au fost alese să figureze în « Rugămintea unui măr ».
Fotografiile tatălui ei, regretatul Aurel Mihailopol, împodobeau grafic minuscula scenă, căzând din când în când, ceea ce amuza pe toată lumea. Oana Pellea și Marius Manole (știu, cred că Diana a făcut-o special pentru mine), au recitat fiecare câteva poezii – Oana, emoționată și cu lacrimi în ochi, Marius cald, glumind puțin să se mai destindă Diana, ce părea turnată în beton pe scenă, râzând din când în când nervos. Așa am aflat că Amza Pellea avea un cult pentru tatăl Dianei, că Diana i-a spus lui Marius că vor cădea toate fotografiile și că Dan Caragea a încercat să-i îndrepte gramatica în liceu.
Cum a fost ? Un moment rupt de timp și spațiu, umplut de sentimente și multă dragoste. Diana scrie poezie și o face minunat. Așa că m-am gândit că a venit momentul să ne jucăm de-a interviul, ceea ce încă nu făcusem împreună – de data asta (oarecum) sunt pregătită să mă uimească din nou.

1. Cum de te-ai apucat să scrii poezii și de ce toate in aproape cincisprezece zile ? Nu mai era loc pe 16 iunie sau plecai undeva?
De fapt, este o poveste veche. În copilărie, scriam. M-am oprit din scris pe la 24 de ani, de fapt. Îmi aduc aminte că scriam cu ușurință, ceea ce nu e neapărat și bine. Am revenit, pur și simplu, la gândul din copilărie, apoi din adolescență, și au apărut aceste texte. Nu mi-am propus un termen, de fapt nu mi-am dat seama că am scris aceste poeme într-un număr atât scurt de zile. Nu, nu plecam nicăieri, doar volumul a luat drumul tiparului. :))

2. De ce „Rugămintea unui măr”?
Din același motiv pentru care un copil are nevoie de un nume și trebuie botezat, cartea „trebuia să poarte un nume”.
„Rugămintea unui măr” este titlul unuia dintre poeme. După ce au fost citite, doamna Angelica Moldovan, directoarea Editurii Oscar Print, a propus (tot după unul dintre poeme) titlul „Înger legat la ochi”, dar eu am refuzat pentru că îngerul este un element specific acestui gen literar. Am citit prea multe lucrări importante în care îngerul apare în titlu, așa că nu am îndrăznit să-mi așez volumul în această serie de cărți minunate. Și nu îndrăznesc nici acum.

3. Ai ținut proiectul destul de secret, chiar și față de prieteni – superstiție sau perfecționism?
Da, nu am vorbit despre asta… Am păstrat pentru mine dorința că vreau să aduc pe lume o carte, din motive personale pe care nu știu să le explic.
Scrisul este o veche ocupație care nu îmi era deloc străină, un reper al vremurilor trecute. Acum îi dădeam altă valoare, de fapt încercam să îi dau. Propunerea făcută Angelicăi Moldovan a fost nu doar să public poemele, ci și fotografiile lui Aurel Mihailopol, care să-mi însoțească textele. Așa că nu e vorba de superstiție; cât despre perfecționism… vorba acelui banc, nici nu poate fi vorba… :))

4. De ce poezie și de ce acum?
Nu știu. Nici de ce poezie, nici de ce acum. Probabil că organismul meu s-a structurat în așa fel încât s-a produs acest lucru. Poate rutina a fost nevoită să se descarce în direcția asta. Nu mi-am propus un gen literar anume și o perioadă de timp pentru asta. Spun și în carte, nu sunt scriitor, poet, dar cred că așa se întâmplă în general. Scriitura sau acțiunea de a scrie pune stăpânire pe tine, și nu invers.

5. Știu că este greu să ceri unui creator să vorbească despre procesul de creație – ai un ritual sau obiceiuri legate de scris?
Nu, nu am. Nu știu. Ar trebui? Nichita Stănescu spunea că „muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare”. Oamenii care scriu sunt însoțiți de o tristețe aparte. Fac un sacrificiu mai mare decât cei din domeniul artei, își pun singuri gândurile pe hârtie. Apelează la memorie, la trecut (cu care fiecare are o relație specială) și la stările sufletești. Actorii fac asta în fața publicului, regizorii fac asta prin intermediul actorilor și al actului creator, care înseamnă lucrul cu oamenii, pe când scriitorii apelează la (cum spun ei) simțăminte. Asta te poate ucide psihologic, cel puțin.

6. În aproape același timp ai lucrat la adaptarea radiofonică a cărții Ninei Berberova despre viața lui Piotr Ilici Ceaikovski, o lucrare densă. Poeziile te-au ajutat să treci de momentul Ceaikovski, au fost un punct de echilibru?
Adaptarea era gata din aprilie, și lucrul cu actorii a început când poemele erau demult la editură. Nu cred că a existat vreo legătură între spectacolul de teatru radiofonic și carte. Sau, cel puțin, eu nu am simțit-o, pentru că o legătură se simte.

7. Cum de i-ai ales pe Oana Pellea și pe Marius Manole pentru lectura poeziilor tale?
Ah, asta era! Cu Oana Pellea și cu Marius Manole am lucrat la „Ceaikovski”, la Teatrul Național Radiofonic. Însă nu s-au întâlnit în studio. Oana Pellea a jucat rolul Naratorului, și Marius Manole a jucat rolul lui Piotr Ilici Ceaikovski. Dar în cazul ăsta nu i-am ales. O să sune ciudat, dar poate cartea „i-a ales”. Ei nu au venit să rostească textele mele în calitate de actori, ci în calitate de prieteni. M-am simțit ca în familie. Sunt mari iubitori de poezie, da, de teatru, este viața lor, dar nu multă lume știe că și Marius, da, și Oana prețuiesc și iubesc oamenii.
Cum i-am ales pe Oana și pe Marius? Păi… nu i-am ales acum, i-am ales demult și, de fapt, nu a ales nimeni pe nimeni, este vorba de întâlnirile din viață. Tu cu tine, tu cu ceilalți. Dar le mulțumesc. Pentru mine acești doi oameni, da, doi mari actori, constituie un mare noroc. Sigur că le-am telefonat și i-am rugat să vină, dar nu i-am sunat în calitate de actori. Eu sunt regizor artistic și, de data asta, eu jucam un rol. Scoteam o carte. Dar în culisele care erau martore la rolul pe care îl desfășuram se afla personalitatea tatălui meu, prieten bun cu Amza Pellea; tatăl meu, căruia i s-a întrerupt zborul, și astfel dorința mea ca Oana să fie acolo era, de fapt, o nevoie prietenească. Iar Marius… nici măcar nu a primit cartea, i-am trimis textele și el, până în momentul lansării, a umblat cu o mapă după el, ca artiștii perioadei interbelice.

8. Ai un univers precis și foarte conturat, unde printre îngeri, amintiri și sentimente, este mult umor, ceea ce apreciez dintotdeauna în scrisul tău. De ce nu adaptezi comedii la radio?
Probabil va veni și vremea comediilor. Comedia este un lucru minunat și un dar către public. Nu poți să faci asta forțat.

9. Poți să-mi vorbești de momentul când ai realizat prima dată ca ai nevoie să creezi (scrii) și că este ceva ce trebuie sa faci?
Pot să-ți spun că de data asta fost mai mult o încercare. Apoi am mărturisit unui prieten (actor) că am făcut asta. Și l-am rugat să citească. Am fost discretă, mă purtam de parcă aș fi comis un adulter.
Am scris primul text, „Așternut de poeme”, apoi celelalte poeme în ordinea „intrării în scenă”. Starea mea semăna cu o descărcare emoțională, cu o senzație de foame, dar și cu dorința de a sufoca ceva. Nu mai scrisesem demult și, atunci când am reînceput, m-am comportat ca un animal care nu mai mâncase de o săptămână. Apoi, cuvintele au venit, eu mi-am amintit de tatăl meu, apoi de prietenul meu cel mai bun, Eusebiu Ștefănescu, un mare iubitor de poezie (el se stinsese în martie, anul trecut) și mi-am dat seama că poemele ar trebui ilustrate. Așa că procesul creator a fost precedat de această dorință: să readuc „poemele optice” ale lui Mihailopol pe simezele artei, printr-o carte. M-am gândit că lui Mihailopol i-ar fi plăcut ideea.

10. Sunt anumiți poeți sau anumite poezii la care te întorci?
Dacă celelalte întrebări au fost delicioase, iată o întrebare frumoasă ! Da, sunt un om care face asta. Mă întorc la poezie. Îmi repet în gând zilnic o rugăciune: „Învrednicește-ne, Doamne, în ziua de azi, fără de păcat să ne păzim pe noi. Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinților noștri, și lăudat este numele tău în veci, Amin.” Și îmi repet o poezie scrisă de Serghei Esenin, care nu are titlu:

„Tot ce scoate viaţa la iveală
e predestinat de timpuriu:
de n-aş fi poet, fără-ndoială
că pungaş şi hoţ era să fiu.

Scund şi firav, plin de aţâţare
Eram cel mai arţăgos băiat
Şi adesea de la încăierare
Mă-ntorceam cu nasu-nsângerat.

Spuneam mamei mele, lângă vatră,
Gura dând cu mâneca s-o frec:
‒ Nu-i nimic! Mă-mpiedicai de-o piatră,
toate astea până mâine trec.

Iar acum când stinsă-i acea vreme
Din mănunchiul zilelor de ieri,
În neliniştitele-mi poeme
Clocotesc năvalnice puteri.

Vorbele de aur stau grămadă
Vechile dârzenii nu s-au şters
Veşnic pusul pe bătăi şi sfadă
Se răsfrânge-n fiecare vers.

Că şi-atunci mi-i firea îndrăzneaţă
Pasul meu răsună nou pe drum
Altădată mă izbeau în faţă
Plin de sânge-i sufletul acum.

Astăzi celor ce râzând mă latră
Şi nu mamei spun cu glasul sec:
‒ Nu-i nimic, mă-mpiedicai de-o piatră,
toate astea până mâine trec.”

În carte apare un poem intitulat „Scrisoare către Omar Khayam”, unde am încercat un dialog cu poetul fără să primesc vreun răspuns. Acolo există gânduri și întrebări la temele și mijloacele de expresie (cer iertare față de cunoscătorii acestui mare poet persan) pe care artistul le aducea în prim plan. Poemul este însoțit de un motto care nu a avut rol de „subtitrare” a poemului meu, ci de element ajutător, cumva. Ca un baston, nu ca o cârjă.
Am un univers poetic la care mă întorc, pot spune asta. Nu demult am reluat, la Bacău, spectacolul „Tăcerile” cu actrița Eliza Noemi Judeu, spectacol inspirat din lirica lui Nichita Stănescu. Părerea mea este că publicul are nevoie de poezie. Atât publicul de literatură, cât și cel de teatru și cel de film. Nu am scris cartea ca să amintesc că poezia trebuie să fie prezentă în vieți, mentalități sau biblioteci, ci ca să mulțumesc și să duc munca lui Aurel Mihailopol mai departe, după atâția ani. De aceea am dedicat „Rugămintea unui măr” fiicei mele, Catinca, ca să înțeleagă despre ce este vorba, de fapt, în viață. Să știe că rădăcinile ei pleacă de la tatăl meu, Aurel Mihailopol, iar munca, ideea și dorința creatoare nu trebuie ținute în sertare, așa cum a făcut eu, timp de zeci de ani.
De fapt, mă întorc la mulți poeți, în sensul că îmi amintesc de ei. Îmi dau echilibru. Dacă încep să îi enumer mai scriu o carte. Am început să-i citesc Catincăi poezie și să-i citesc titlul și autorul, așa cum făceam la școală. Mă simt ca și cum aș învăța-o „Tatăl Nostru”. Acum îi citesc Tudor Arghezi. Poezia este un lucru foarte frumos, dar poeții trebuie înțeleși. Printre cei care au venit la expoziție și la lansarea de carte a fost și Nicu Alifantis. A venit în calitate de poet și de contemporan al lui Mihailopol (noi doi nu ne cunoșteam) și a plecat, îmi place să cred, în calitate de prieten. Poezia face foarte multe lucruri. Majoritatea frumoase, dacă nu frumoase, de neuitat. Alifantis a adus un tribut extraordinar poeziei românești, a pus pe note mari poeți: Nichita Stănescu, Ion Barbu, Ana Blandiana, Leonid Dimov, Sergei Esenin (parcă nu greșesc), Adrian Păunescu, Zahu Pană … Unii dintre ei au devenit cunoscuți așa, mai bine zis descoperiți… Da, poezia ajută mult. Imaginează-ți lumea fără poezie. Sau mai bine, nu.

11. Ce carte citești în momentul acesta?
La această întrebare voi mulțumi prietenei mele care a conceput aceste întrebări, Ioana Nicolescu. Ioana, dacă ții minte, în urmă cu doi ani mi-ai făcut cadou, în ziua în care am împlinit o vârstă rotundă (lumea crede că 30 de ani, lasă…) cartea „Zilele regelui” de Filip Florian. O carte fermecătoare. Fermecată și fermecătoare. Nu o citesc acum, dar am continuat să rămân în universul acestui scriitor și am terminat și „Toate bufnițele”.
Lecturile mele de la ora aceasta au o natură profesională, așa că îmi cer iertare că nu voi vorbi despre ele. Am primit de Crăciun (primesc în dar cărți și mă consider norocoasă) o carte care conține romane, proză scurtă și poezii de Marin Sorescu. Spre rușinea mea, nu l-am mai citit de la terminarea liceului, dar acum cartea stă lângă laptop, pe masa mea de scris. Masa a aparținut tatălui meu, Aurel Mihailopol, în perioada în care Marin Sorescu scria despre tata și îi numea fotografiile „poeme optice”. Asta citesc în momentul de față.

Mulțumesc draga mea Diana, pentru răspunsurile și generozitatea ta