004-lucille-ball-theredlist

De câte ori ai auzit “Da’ io sunt întotdeauna aranjată” după ce ai făcut un compliment unei persoane de sex feminin, prietenă sau simplă cunoștiință, pentru că arată bine? Știu, în general la noi când ți se face un compliment e ceva suspect de care trebuie să te aperi ca de o hoardă de țânțari zika dezlănțuiți, adică imediat și radical. Și jaaaap! Pe lângă faptul că încă nu știm să ne bucurăm și să acceptăm complimente, în subsidiar căutăm motivul ascuns, pervers, subtil și de-a dreptul rușinos pentru care nechibzuita persoană s-a aventurat pe propriul risc la așa o remarcă. Ca și cum nu am merita-o.

Cum ar fi dacă soarele ar spune “da’ io sclipesc ZILNIC pe cer!” de câte ori o ființă mulțumită se extaziază cu un inocent “ce zi frumoasă avem azi”? Aranjată mi se pare un adjectiv de-a dreptul periculos – îmi evocă un buchet asortat de nașe și mirese de la bloc, coafura din turnulețe de sărmăluțe de vară date până la refuz cu un fixativ cu miros de magazin mixt, multe unghii false și fond de ten gros ca o tencuială nemțească termoizolantă și cauciucată. O idee care îmi zgârie urechile ca atunci când aud un “nu se merită” în jur – cam așa îmi sună și “sunt aranjată”. Asta pe lângă faptul că mă duce cu gândul la silicoane, sprâncene tatuate alături de gene puse și … un restaurant cu flori de plastic.

Să stăm puțin strâmb și să cujetăm drept: poate e vorba de încrederea pe care o avem în noi ca femei. Personal prefer noțiunea de îngrijită, așa cum o voi prefera întotdeauna pe Emanuelle Alt sau Caroline de Maigret prea “aranjatei” Kim Kardashian. Poate e doar partea mea pariziană căreia nu-i place ceva prea încărcat, apretat sau 89,99 % artificial, ci care are nevoie de un pic de dezinvoltură și firesc. Recunosc, nu-mi doresc să fiu femeia pe care nu o poți atinge de teamă de a-i strica tencuiala barocă sau buclele-sărmăluță. Poate pentru că m-am obișnuit ca în Franța femeilor le place să fie iubite – adică atinse, mângâiate, sărutate sau ciufulite.

 

Foto credit: Pinterest