IMG_2718

Planuri lungi. Prim planuri. Portman din față, din spate, din profil. În filmul Jackie nu se întâmplă nimic, este doar un film croit pentru Nathalie Portman și încă un Oscar ca o rochie couture făcută pe măsură de un bun designer pentru un star. Și unde nu afli mai mult la sfârșitul filmului despre personajul central decât la început.

Mi-a plăcut întotdeauna personajul lui Jackie Kennedy  și m-am amuzat să citesc tot ce mi-a picat între mâini despre ea. Nu ca să aflu secretele stilului ei vestimentar inconfundabil, ci să înțeleg inteligența și viziunea extraordinară a unei femei complexe, determinată să nu se lase invinsă de împrejurări puțin obișnuite. Lucru pe care nu-l găsesc în filmul care îi este consacrat, unde am impresia că mă uit la o parodie frumos filmată și aștept în fiecare moment să o apară o poantă. Nu, nu o găsesc credibilă pe Portman care mai degrabă imită o idee de Jackie cu accent verbal de Marilyn și nu prea înțeleg de ce a fost nominalizată pentru cea mai bună actriță la Oscar, când rivalele ei sunt Isabelle Hupert, Meryl Streep sau Emma Stone.

 

IMG_2390

Vitrina de la cinematograful MK2 Bibliothèque, Paris cu ocazia premierei filmului Jackie. Costumele sunt cele purtate de Nathalie Portman.

IMG_2391

 

Sigur Jackie era o manipulatoare ipocrită desăvârșită, însă pentru perioada în care a trăit, a știut să înțeleagă perfect lumea în care trăia și să se adapteze ei. Când te gândești că JFK a fost președinte doar doi ani și 54 ani după dispariția sa continuă să fie un exemplu și una din personalitățile marcante ale istoriei, meritul este în mare parte a lui Jackie. Și un film despre ea, chiar dacă tratează doar cele patru zile după asasinatul președintelui, ar fi putut cuprinde mai mult decât cadre stilizate în care Portman pare că a tăiat ceapă și încă nu-i vine să plângă.

Nici adevărul despre autorul articolului din LIFE,  care apare ca un jurnalist înțelegător care lasă o văduva îndurerată să-i corecteze interviul, nu a scăpat nearanjat. În realitate, Theodore H. White, care nu este numit în film, a fost cerut personal de Jackie pentru interviul “For President Kennedy: An Epilogue”. Jurnalistul se afla la dentist când a fost sunat să i se comunice că doamna Kennedy are nevoie de el. Dacă Jackie avea încredere în White, era pentru că acesta participase cu câțiva ani înainte la campania prezidențială a lui Kennedy și era un apropiat al cuplului. Deci și White a pus umărul la mitul Camelot imaginat de Jackie,  iar notele faimosului interviu se pot consulta aici online – cu corectiile de rigoare aduse de Jackie. Dacă ea a ales un cântec foarte în vogă la vremea aceea pentru a impune posterității o anumită imagine a lui Kennedy, nu a fost o idee elegantă, ci o alegere cu parfum popular. Cam cum ar fi în zilele noastre ca o soție de președinte român să aleagă un “Va fi bine” al Andrei din care să citeze versuri pentru un articol postum dedicat soțului ei. Când faci un film despre cum a creat Jackie mitul Kennedy, de ce photoshopezi deliberat o parte esențială care confirmă ideea principală a scenariului tău? Presupun că regizorul Pablo Larraín s-a gândit că este mai sigur și correctly oscăresc să se oprească la costumele lui Portman.

Ce rețin cu plăcere din film este Camelot. Pe care îl redescopăr ca musicalul care i-a adus împreună pe Richard Burton și Julie Andrews (care tocmai făcuse ravagii în versiunea scenică My Fair Lady alături de Rex Harrison) în 1960 și pe care l-am ascultat pe repeat câteva zile după ce am văzut filmul. Atenție la cuvinte, sunt minunate.