_MG_9486

M-a fermecat acum câțiva ani interpretând o suită de Prokofiev. Singură cu pianul pe scenă, avea o eleganță și o prezență desprinse parcă dintr-un film alb-negru. Iar sensibilitatea și profunzimea ei făceau ca Prokofiev să sune exact cum mi-am imaginat dintotdeauna că trebuie să sune.
De origine georgiană, Khatia Buniatishvili este, la 30 ani, una dintre marile staruri ale muzicii clasice: a început pianul la cinci ani, primul concert cu orchestră l-a avut la șase ani și de la zece ani s-a impus internațional. Cu un concert programat în medie o dată la două zile, Khatia se implică și în proiecte umanitare și nu uită de țara ei, cu pasiunea și voința care o caracterizează în tot ce face.
După concertul de Liszt de la Fundația Louis Vuitton din Paris de la sfârșitul anului trecut, am reîntâlnit-o, în septembrie, la București, la Festivalul George Enescu, unde a venit pentru prima dată.

Am avut emoții mari, obținusem doar 15 minute cu ea. Khatia însă m-a invitat în lojă după repetiția concertului lui Schumann cu maestrul Zubin Mehta.  Complicitatea ei cu marele dirijor urma să creeze, o oră mai târziu, unul dintre cele mai frumoase concerte ale festivalului.
În lojă am petrecut mai bine de jumătate de oră împreună. În salopeta ei neagră cu buline albe, un decolteul șic și rujul roșu aprins, îmi amintește de numele „Betty Boop“ dat de presa franceză, care o adoră. Mâinile ei, asigurate pentru sume fabuloase, au încheieturi mici și delicate de păpușă de porțelan. Generoasă, inteligentă și deschisă, Khatia vorbește impecabil franceza, știe să fie gravă sau să te surprindă glumind. Funcționează instinctiv și nu ezită să mă strângă în brațe „à la française“ când îi urez baftă pentru concert. Un concentrat de energie, feminitate și sentimente frumoase, așa este Khatia – pe care nu ai cum să nu o îndrăgești.

_MG_9490

 

Forța și energia ta sunt pomenite des când e vorba de stilul tău. După ce criterii îți alegi compozitorii și maniera interpretării unei opere? 

Propria noastră percepție a operei scrise e întotdeauna comparată cu alte referințe existente. Dorința mea e să pot citi textul scris în felul meu propriu, ca să pot permite operei să continue să trăiască și să respire. Interpretările mele vor fi foarte personale. Între versiunile altora și felul meu de a vedea lucrurile, voi alege totdeauna ultimul: e maniera mea de a interpreta tot ce cânt.

Rahmaninov are un loc special în repertoriul tău. După lansarea ultimului tău disc, mă așteptam să auzim la București concertul lui n°3. Dificultatea ta nu e niciodată aspectul tehnic, ci vorbești de polifonia specifică compozitorului.

Nu încerc să-mi însușesc un compozitor, aici e deosebirea. Percep frumusețea lucrurilor deja existente și nu le schimb cu ceva ce vine de la mine. Încerc să dau libertate operei și să arăt personalitatea minunată a compozitorului. Îl las cum îl simt, fără să-l ating sau să-l îmblânzesc. În mod ciudat, asta face ca publicul să aibă impresia că opera îmi aparține, că interpretarea mea e ca un ecou. Dar doresc doar să las compozitorul să se exprime. Acum, dacă punctul meu de vedere este greșit, asta e altă poveste, fiindcă toți suntem subiectivi. Încerc să îl redau, nu încerc să îl interpretez altfel decât l-am înțeles.

Deci te poziționezi mai curând în locul compozitorului, nu doar în cel al solistei. 

Evident. E atât de multă polifonie în muzica lui Rahmaninov, nu numai în partitura pianului și în vocile pe care le cânt eu, dar și în partitura orchestrei – ar fi păcat să dau importanță doar pianului. Adesea, nu se mai aude ce se întâmplă în partitura orchestrei, e în umbră. E păcat să pui în evidență doar solistul. Pe scenă se adaugă natural emoția, adrenalina, ceea ce ne face să atragem orchestra în joc.
Pentru mine e esențial să se audă toate vocile, se întâmplă atâtea într-un concert. Muzica devine un adevărat labirint în care te poți pierde cu totul. Nu mai e doar muzica frumoasă care ne atinge, ci mult mai mult. E de altfel ce mă fascinează la Rahmaninov – o simplitate, o frumusețe foarte hollywoodiană a muzicii, folosită în filme. Pe de altă parte, o complexitate extraordinară evidentă de care nu știu de ce se vorbește puțin.

 

_MG_9519

_MG_9555

Katia impreuna cu maestrul Zubin Mehta in septembrie 2017, la repetitiile de la concertul sustinut la festivalul George Enescu

 

De ce crezi că se vorbește mai puțin despre asta, e un aspect dificil de înțeles? 

Nu, cred că e un fel de idee preconcepută – dacă cineva face la un moment dat ceva mai ușor, e judecat ca o persoană superficială în meserie. La Rahmaninov a fost totdeauna tema principală de dezbatere: un compozitor serios sau cel care făcea muzică de filme la Hollywood? Cred că tocmai posibilitatea de a fi foarte divers, de a putea face totul, de a fi în același timp sensibil, impresionant și cinematografic, pe de o parte, și pe de altă foarte complex, de a merge atât de departe în polifonie și în intelectualizarea muzicii, au făcut ca ambele laturi să fie greu de acceptat împreună. Unii cred că e necesar să alegem ceea ce suntem, ori una, ori alta – serioși sau superficiali. Ca și când nu am avea dreptul să fim în același timp și profunzi, și lejeri.

Vorbind de lejeritate, ai un stil glamour ritmat de rujul Chanel sau pantofii Louboutin. De unde vine pasiunea pentru modă?

E mai curând mama care are ochiul format, ea e stilista mea. E drept că dacă nu-mi place o haină nu mă îmbrac cu ea. Dar mama ne-a îmbrăcat pe sora mea și pe mine de când eram mici și așa a rămas. Are o calitate esențială – știe să remarce stilurile diferitelor persoane. Nu va propune altcuiva ceva ce îmi vine bine numai mie.

Mama are semnătura ei, un stil propriu, în plus, înțelege caracterul fiecăruia. Acesta e un stil adevărat – să nu fii fashionable și țintuit de tendințe, ci să-ți găsești stilul propriu. Și asta este posibil doar după ce-ți analizezi foarte bine felul de a fi și caracterul, ca să reușești să fii tu însuți.

Îi spui „Mama, îmi doresc să fiu sexy diseară“? 

Nu, asta nu spun (râde amuzată). Uneori, vreau să fiu mai sexy decât alteori, ca toată lumea. Dar mă exprim mai curând referitor la culori, la texturi, la țesături. Îmi plac toate culorile și n-am nicio regulă când e vorba de stil, mă ghidez după emoție.

E important pentru tine să reinventezi imaginea destul de austeră a muzicienilor clasici? 

Nu m-am gândit niciodată la asta, caut doar să mă simt bine. Sunt momente când vrei să te ascunzi un pic, nu? Și momente când vrei să placi, momente când dorești să fii fantasma unui designer care să te inspire. Nu sunt reguli fixe și nu am criticat niciodată oamenii pentru felul de a se îmbrăca. E o alegere personală.  Și e o culme a snobismului să critici pe cineva pentru hainele pe care le poartă. Nu mi-aș permite să judec pe cineva după asta și în meseria mea ar fi superficial și nu prea uman. Fiecare trebuie să fie liber să poarte ce vrea.

Țara în care nu te poți îmbrăca așa cum vrei e o țară care are o gravă problemă. Astăzi, în secolul XXI, trebuie să ai libertatea de a face o alegere personală. Din păcate, există oameni care caută să ne impună să apărem pe scenă într-o anumită ținută, oameni care vor să ne trimită înapoi în secolul XVIII. E vorba aici de cei care vor să ne formateze după un model încremenit, să ne spună ce avem și ce nu avem voie să facem, să spunem, să îmbrăcăm. Nu e doar o lipsă de respect, ci un act de răutate prin care suprimi liberul-arbitru al oamenilor.

Citește și Ana Bucur – povestea fermecată a fetei care, căutând o plajă, a ajuns la Farfetch

Când un artist sparge codurile și îndrăznește să aducă o notă de noutate, e un act de prospețime. Dar când un artist e criticat pentru hainele sale pe scenă, nu e vorba doar despre haine, ci de a-i lua libertatea de a decide. Și asta nu este un lucru pozitiv, se vede în anumite țări care e rezultatul, și aici nu mă refer numai la artiștii de pe scenă.

Libertatea e un cuvânt pe care îl folosești des. Spui că „libertatea nu are același gust când nu ți-ai făcut datoria“ – care e datoria Khatiei? 

Dacă cei care-mi sunt dragi și cei care sunt în jurul meu sunt bine, înseamnă că mi-am asumat răspunderile și că mi-am făcut „lecțiile“ – și sunt, la rândul meu, liberă să fac ce doresc. Dacă, din contră, i-aș necăji sau i-aș întrista pe cei la care țin, libertatea mea nu mi-ar aduce nicio bucurie.

_MG_9575

 

De un an ești ambasadoarea brandului de ceasuri Jacques Lehmann, alături de Kevin Costner. Cum ai ajuns să ai acest rol?

A fost foarte natural. Președintele lor a contactat-o direct și prietenos pe sora mea (care este și managerul meu) ca să-i propună să devin ambasadoarea mărcii lor. Nu a avut de loc o atitudine „business oriented“. A fost primul meu contract de acest gen și șarmul și simplitatea cu care a prezentat întreaga acțiune ne-au încântat pe sora mea și pe mine. Am acceptat imediat propunerea, felul lor de a proceda a fost foarte agreabil – o plăcere, nu muncă adevărată.E rar să fie așa de ușor la început, poate mai încolo va deveni mai complicat, nu știu… (se preface îngrijorată și râde). Nu-mi place să chinui oamenii care lucrează cu mine, să le arăt că eu am autoritatea. Dacă vrei să lucrezi cu cineva, n-are rost să complici inutil lucrurile. Am făcut cu simplitate publicitatea și totul a funcționat foarte bine – pentru mine a fost o experiență foarte pozitivă.

Lucrezi în familie – nu e greu să lucrezi cu mama ca stilistă și cu sora ta care ți-e manager, dar care cântă și ea la pian? 

Deloc, ne înțelegem excelent. Amândouă sunt foarte drăguțe cu mine, sora mea e grozavă și, indiferent despre ce e vorba, îmi dă totdeauna dreptate. I-am spus de mai multe ori să fie mai fermă și că nu e bine să mă răsfețe așa.
Mama are un caracter puternic și e deosebit de pricepută în tot ce face, că e vorba de stil vestimentar sau muzică… Are un ochi de detectiv, e la curent cu tot ce se întâmplă, știe și vede tot. E o supermamă, are toate calitățile și e omul pe care vrei să-l ai alături când lucrezi. E inteligentă, puternică, talentată și reușește să facă rapid tot ce-și propune. E foarte practic să lucrez cu ele și am mult noroc cu amândouă. Nu pot spune că am avut totdeauna noroc, meseria mea implică foarte multă muncă, nervi de fier, nu e ușor. Dar adevărata mea șansă este familia.

Frumos spus, nu toată lumea reușește să le spună celor dragi că-i iubește. 

Nu știu dacă e frumos sau plăcut, dar e adevărul.

Martha Argerich, idolul tău și familia ta spirituală, a cântat aici acum câteva zile. Ai întâlnit-o la 15 ani, la Festivalul de la Verbier. În ce măsură întâlnirea voastră te-a influențat ca persoană și ca artistă? 

Observând-o pe Martha în master class, în concerte, vorbind cu ea, am învățat un lucru esențial. Când am întâlnit-o, toate tinerele pianiste voiau să semene cu ea. Și eu voiam, fiindcă era liberă, mai puternică decât alții și o imagine puțin feministă în muzica clasică. O găseam extraordinară fără să analizez în profunzime fenomenul. Dar era prea multă lume care voia să fie dublul Marthei, sosii ale ei care se comportau și se îmbrăcau ca ea, era exagerat. Așa am învățat cât de important e să rămâi tu însuți. Martha este genială fiindcă este unică, autentică. De cum o imitai, magia dispărea.
Am înțeles devreme că pentru a fi artist trebuie să-ți găsești atitudinea, maniera proprie de a gândi, propria privire asupra muzicii, stilul tău de a interpreta, de a cânta, de a trăi. Trebuie să rămâi natural ca să ai ceva de spus și să găsești aspectele interesante din tine. Am înțeles asta privind ce se întâmplă în jurul ei, și prin propriul meu caracter, destul de individualist.
Martha îmi e foarte dragă, avem același agent, ca într-o mică familie. Nu ne vedem prea des, din cauza programul nostru. La început, când am ajuns la Paris, aveam probleme cu vecinii pe care-i deranja cântatul meu la pian. Martha m-a invitat să cânt la ea, mi-a dat cheile apartamentului ei să repet acolo, ceea ce a făcut și cu alți artiști. E o femeie foarte generoasă, dăruiește cu multă simplitate – așa e ea, e foarte cool.

Asculți Gainsbourg, dar și Sting sau Coldplay. Și îți place să improvizezi la pian, țin minte creația ta pe „La Javanaise“. Te-ai gândit la un concert sau un disc într-un nou registru?

Așa e, îmi place mult Coldplay. Chris Martin, pe care îl știu, m-a surprins prin marea sa cultură a muzicii clasice, o cunoaște foarte bine. Merge la concerte, ascultă înregistrări, are o sete imensă de cunoaștere – citește mult, caută muzică, îl interesează totul. Îl cunoaște la fel de bine pe Rahmaninov ca pe Debussy, universul lui e foarte bogat. Curiozitatea permanentă e un atu pentru un artist, indiferent de genul de artă pe care îl produce.
Poate voi avea un proiect muzical, dar nu prea îmi fixez reguli. Nu-ți pot da amănunte și precizări acum, nu fiindcă mă ascund, ci pentru că deocamdată nu am nimic concret. Ideea e undeva în cap de ceva vreme, însă într-o bună zi, dacă voi fi în viață, dacă voi continua să am energia și motivarea necesare, dacă totul merge bine, în acest caz, da, vor fi mai multe proiecte. Dar dacă mă va otrăvi careva, nu vor fi.

Credit photo: Oltin Dogaru

Articol apărut în Forbes Life Romania, noiembrie 2017