Fox

N-am crescut având aproape animale – la bloc în Constanța în anii ’80, erau o raritate. Așa că Luna și Mango, cei doi Jack Russel terrier cu care îmi încep cu entuziasm fiecare zi, sunt primele ființe non-umane, cum ar spune Remus Cernea, membre ale familiei noastre. De când ne-am mutat în Bucureștii Noi, ies cu ei aproape în fiecare seară să dăm o tură prin cartier.
Cred că copiii și cei care ies cu cățeii la plimbare cunosc cel mai bine străzile și ce se întâmplă „in the hood”. Ajungi să dezvolți un soi de sensibilitate și să observi cu alți ochi tot ce mișcă în jur.
Știu ce căței sunt neglijați în curțile oamenilor și le ducem de mâncare sau îi vizităm, ajutăm proaspete mămici pisici, ferim de mâțe guguștiuci răniți aflați pe acoperiș, recuperăm pui de vrabie căzuți din cuib, ba chiar mi-am înfrânt frica de păsări mari și am cules dintr-un nămete de zăpadă o cioară degerată, pe care am hrănit-o cu seringa.
Nu văd nicio diferență între a apăra sau ajuta un om și a ajuta un animăluț aflat la nevoie. Mulți însă văd, și cred că nu e neapărat indiferență, ci decizia rece de a nu se complica. Când îți pasă, trebuie să și faci ceva, să găsești o soluție. Asta înseamnă timp, uneori bani, emoții puternice. De ce să te răscolești?

La începutul lui iunie, ne întorceam de la plimbare pe strada Marginei, care pe o parte are case, iar pe cealaltă grădini de-a lungul căii ferate. Unele sunt cultivate cu legume, pomi și flori, altele sunt lăsate în paragină. Un rai de mirosuri pentru căței. Deși în lese, Luna și Mango au spațiu suficient să zburde, să cerceteze mai mult o tufă, să dea târcoale unui mușuroi.
La un moment dat, trecând pe lângă gardul de sârmă al unei grădini părăsite, au făcut amândoi stânga-mprejur și au început să se agite. Am dat să-i iau de acolo, dar m-au tras înapoi. De dincolo de gard s-a auzit un singur lătrat scurt. Nu un plânset, nu un scâncet. Dar, cum venea dintr-o grădină părăsită, m-a intrigat. Am dat crengile pomilor și mărăcinișul la o parte și am descoperit un ghem de cățel cu ochi blânzi, un pui cu blănița numai câlți, pe jumătate vârât într-un sac de rafie legat, dar din care se eliberase parțial, pus pe o moviliță de frunze și crengi și ascuns sub o placă mare de tablă. Cum ajunsese acolo, imposibil de zis.

Am alertat-o pe vecina de peste drum, o doamnă corpolentă, care nu văzuse și nu auzise nimic, dar s-a oferit pe loc să ajute. I-am dus acasă pe Luna și Mango și i-am povestit totul lui Răzvan, soțul meu. La repezeală am luat cu noi un prosop, apă, un cuțit și ceva de mâncare. Când ne-am întors, vecina era deja pregătită să escaladeze gardul și să se târască prin hățișul de pomi și mărăciniș. Cățelul era prea cuminte, așa că ne temeam că are picioarele strivite și nu se poate târî afară sau că are coloana ruptă. Am încercat să dăm la o parte tabla, să-l îndemnăm cu un băț să se miște, dar n-am reușit. Cu o agilitate nebănuită, vecina a ajuns la el prin spate, târâș, l-a eliberat din sac, l-a luat în pătură, când a și scâncit scurt și ascuțit, și i l-a dat lui Răzvan peste gard. Moale, cuminte, s-a lăsat pe mâinile noastre. L-am verificat sumar, prăpăditul nu părea rănit, era cu siguranță epuizat și deshidratat rău, dar mai avea puterea să dea din codiță. A băut apă în neștire și a vomitat. Părea că fusese băgat în sacul de rafie și lăsat acolo, iar el reușise să se elibereze cât de cât. Era bej, cu botul negru, ceva între cățel, vulpe și maimuțică, cu urechile disproporționat de mari și față de pui bulumac.
Era aproape 9 seara, dar am alergat la cabinetul veterinar de pe strada Bacului, unde i-am povestit despre cățel doctoriței, Carmen, care ne-a zis că putem să-l aducem la ea. Răzvan l-a luat în prosop, pe brațe, iar până la cabinet se alesese deja cu numele Pasha, fiindcă, deși abia salvat, murdar și ca vai de el, avea o atitudine plină de demnitate privind curios strada, de la înălțime. I-am făcut imediat teste – da, avea parvoviroză și era posibil să nu supraviețuiască. Carmen ne-a spus că după dinți are 4 luni și că, stând în sacul de rafie, de la umezeală și murdărie, pe el se dezvoltaseră colonii de larve care începuseră să-l mănânce de viu.
Dacă nu-l simțeau Luna și Mango, dacă nu mă intriga un lătrat venit dintr-o grădină părăsită, dacă nu ne mobilizam cu vecina să-l scoatem de acolo, n-ar fi rezistat până a doua zi. Am fost de acord să înceapă imediat tratamentul, Carmen i-a pus o branulă la lăbuță, l-a curățat de larve și i-a scos smocurile de blăniță de pe spate.

IMG_2327

Pasha la cabinetul veterinar, in ziua cand a fost gasit

IMG_2330

IMG_E2340

IMG_E2343

De miercuri până sâmbătă am trecut prin tot ce presupune parvoviroza, de la caca cu sânge la slăbiciune extremă. În weekend Carmen ne-a zis că zilele critice au trecut și că avem de-a face cu un mic luptător. Puiul își revenea rapid, stătuse foarte cuminte la tratament, dar acum, mai întremat, se juca cu branula și era dornic de afecțiune. Fiindcă la cabinet erau și alți căței și pisici, Pasha a stat în cușcă tot timpul, în curte sau înăuntru, și asta nu mai putea continua.
Cum un supraviețuitor de parvo poate fi un pericol pentru alți pui, și cum la noi acasă vin pui, era exclus să-l luăm la noi, fie și temporar. Așa că l-am dus la birou. L-am instalat – cutie de carton, jucării, bol cu apă – într-un hol fără cabluri pe care să fie tentat să le roadă. Pasha alerga vesel peste tot, curios, neobosit și eu ieșeam cu el afară la fiecare două ore. În general, dacă ești atent la nevoile de bază ale unui pui, sunt mari șanse să fie cuminte și liniștit.
Cu Pasha mi s-a părut de la început că e mai mult decât atât: coopera. A mers în lesă imediat, a învățat rapid să nu se teamă de scări și de lift, se ținea dar cerea afară, era atent la ce nu vrem să facă și se străduia să nu facă și, în general, nu puteai să nu observi că își dă toată silința să ne facă pe plac. L-am îndrăgit foarte tare, mi se părea incredibil cum se comportă pentru un pui de 4 luni, mai ales pentru unul care trecuse prin ce trecuse el.
Nu știam însă ce să facem mai departe – cum să-l ajutăm și să-i găsim o familie bună.

Fox

Catelul cu urechi parabolice la noi in birou

IMG_2369

IMG_2375

Pasha n-a pornit în viață cu cele mai bune date – probabil că s-a născut în curtea cuiva de pe străzile din cartier care, când s-a îmbolnăvit cățelul de parvoviroză de la mizerie, n-a avut bani de veterinar și nici nu s-a gândit că are șanse să scape puiul cu viață, așa că s-a descotorosit de el cu mare cruzime. Deci: Pasha nu e de rasă, a avut parvo, cere îngrijire în următoarele luni și are urechile mari ca niște parabolice. Dar îl cunoșteam, știam cât e de simpatic, jucăuș, afectuos și, de-acum, bine crescut. Și mai ales voiam să găsesc cea mai bună soluție posibilă pentru el. Am sunat o amică, Smaranda, care cunoaște bine adăposturile și asociațiile din București care se ocupă de adopții. Le-am contactat pe cele pe care mi le-a recomandat, am trimis poze, ei au postat pe Facebook, ne-am scris.
Când e vorba de parvoviroză, cățelul face un tratament cu vaccinuri la două săptămâni, deci vreo 7 săptămâni e mai complicat cu adopția. Iar eu nu-l puteam ține 7 săptămâni pe hol la birou.

Pe Facebook am primit mesaje interesante. Cineva voia sa-l adopte pe loc, dar nu mi-a părut de încredere. S-a dovedit că instinctul meu a fost bun, fiindcă domnișoara a adoptat un cățel zilele următoare, pe care l-a pierdut imediat – l-a dus seara în țarcul din cartier și, când a început furtuna, cățelul s-a speriat și a fugit.
Fetița partenerului meu de la agenție, Letiția, l-a îndrăgit și voia să-l ia la bunica de la Galați (care și-a dat acordul telefonic, dar mă gândeam că poate ar fi o povară pentru dânsa și vrea doar să-i facă un hatâr nepoatei).
Apoi mi-a scris pe Facebook Sînziana. Nu o cunoșteam, dar mi-a plăcut imediat. Mi-a povestit despre o asociație olandeză care adoptă din România și se implică inclusiv în cazuri mai delicate, cu animăluțe cu nevoi speciale. M-au impresionat sistemul prin care caută familii și toate detaliile la care sunt atenți. Noi suntem încă foarte departe – educația, incultura, sărăcia și dezinteresul din zona asta. În curțile din cartier sunt o mulțime de căței ținuți în lanț, despre care familiile cred că sunt fericiți doar fiindcă nu-i bat și le dau de mâncare resturi de la masa lor. Foarte trist, dar în faza asta suntem.
Cei de la Stichting Friends4Straydogs au fost extraordinari și a rămas că vorbim despre adopție în Olanda. Dar lucrurile aveau să se schimbe pentru prichindeață.

Colega mea Gabi i-a trimis prietenului ei povestea cățelului, iar el a share-uit-o pe intranetul companiei. Unul dintre colegii lui a simțit că Pasha e cățelul potrivit pentru familia lui. Tocmai se mutaseră la casă lângă București, iar copiii și soția voiau un cățel. Am povestit mult cu Ina, soția, le-am spus toate problemele care ar fi venit la pachet cu Pasha. Ei aveau experiență cu parvoviroza, erau genul responsabil și grijuliu, iar mutra acestui pui metis le plăcuse imediat.

În plus, Gabi îmi vorbise foarte frumos despre ei. S-au hotărât să-l ia, așa că vineri înainte de weekend, după o săptămână la noi la birou, au venit pregătiți. L-am dus împreună la mașină și i l-am dat Inei în brațe încercând să-mi stăpânesc lacrimile. I-am spus că dacă, din diferite motive, se răzgândesc, să-l aducă înapoi. Mi-a dat de înțeles că nu e cazul și că își asumă responsabilitatea pentru el complet.
Ina mi-a trimis poze și un filmuleț cu piticul în aceeași seară – o curte cu iarbă, doi copii, jucării. În zilele următoare am vorbit permanent. Pasha – devenit acum Toto – s-a acomodat rapid și i-a uimit cu inteligența și dorința de a nu supăra pe nimeni și de a nu o da de gard (doar cu papucii se pare că nu prea i-a reușit). Zeci de detalii o emoționau pe Ina și pe minte mă umpleau de mândrie – știu, fără motiv, dar nu-mi puteam reprima sentimentul. Ce noroc incredibil pe micuțul ăsta, îmi spuneam, cum s-au agitat atâția oameni și l-au ajutat să ajungă la liman.

În septembrie, după ce se întoarce din vacanța la bunicii de la Câmpina și se încheie perioada de carantină în care un supraviețuitor de parvoviroză poate fi un pericol pentru alți pui, o să ne revedem. O să facem acasă la noi un party la care mă gândesc să-i invităm pe toți cei care au legătură cu povestea cu final fericit a lui Toto, de la vecina și medicul nostru veterinar la Smaranda, Sînziana, Letiția, Gabi, familia sa și, bineînțeles, Luna și Mango.

Diana Moldovan,
Co-Founder agentia de comunicare Publicator 

 

AMSV5764

Happy end in curtea Inei

CJWS6411

LVGC7158

MIEC5727

PCXZ6226