IMG_9122

O văzusem de vreo săptămână pe Intrarea Temișana. Între clădirea în care-mi făceam veacul cu biroul și o grădiniță particulară era un pătrățel de teren viran împrejmuit cu grilaj, folosit pe post de groapă de gunoi de cei din zonă. În mijlocul pătratului trona o saltea murdară cu arcurile ieșite, iar pe ea își făcea de obicei veacul cea care avea să devină Nutza, zisă și Nunutza.

Ne priveam de la distanță dar nu interacționam. Eu locuiam la vremea aceea cu fostul meu prieten care tocmai își aranjase apartamentul și aducerea unei blănoase în casă nu era luată în calcul. A mea rămăsese la părinții mei, o vedeam în fiecare weekend, așa că se poate spune că aveam parte cât de cât de o prezență pisicească în viața mea.

Însă într-una din zile, viitoarea Nutza m-a întâmpinat megaafectuoasă în curtea casei unde lucram. Avea blana rasă straniu, pe tot corpul mai puțin vârful cozii și cap plus zgârieturi de la lama cu care fusese făcută operațiunea. Era aschilambică dar cu burtă, lucru care poate însemna două chestii: are fie viermi, fie pui. Am luat-o în brațe și am dus-o sus. M-am asigurat ca șefa mea nu vine cu cățelușa ei la birou ca să nu o umplu de purici și am hrănit-o cu singura treabă disponibilă pe acolo: fasole cu afumătură (yep, știu că pisicile n-ar trebui să mănânce așa ceva și nici n-a mai mâncat de atunci, dar voiam s-o calmez nițel). N-aveam niciun plan concret cu ea, dar m-am gândit că în primă fază ar trebui s-o vadă un vet și poate pe urmă s-o țin până îi crește blana, se face prezentabilă și s-o dau cuiva. Știam că deși pisicile mari au șanse scăzute de adopție în mod normal, faptul că părea de rasă i le-ar fi crescut.

IMG_9118

IMG_9123

Vet-ul mi-a confirmat diagnosticul pe care-l anticipasem. Era gravidă, dar sarcina nu era într-un stadiu foarte avansat așa că putea fi oprită fără probleme pentru ea. Am ales să fac asta și deși acum regret că nu dețin și un pui de Nutză, în momentul respectiv cred că a fost cea mai bună decizie. Nu aveam încă un loc concret pentru ea, darmite pentru o pisică cu pui, era într-o stare generală proastă, cam toate resursele pe care le mai deținea se duceau în sarcină, iar Facebook-ul meu colcăia cu pisoi pentru adopție.
Am adus-o în casa prietenului meu promițând că o voi da când se întremează și mințind că o și deparazitasem (I’m so sorry, again). În realitatea nu putusem să fac și deparazitarea pentru că avea organismul slăbit încă dinaintea operației de sterilizare.

Și au început să treacă zilele alături de ea. Știa că o salvasem și era teribil de recunoscătoare, mă urmărea peste tot, voia să doarmă peste mine, cu mine, iar eu… mă simțeam sufocată. Persoana aia care mereu a iubit animalele dar care de fapt nu se implicase niciodată suficient de mult, pentru că părinții mei erau cei care făceau all the hard work, se simțea copleșită și obosită. Mă bucuram că decisesem s-o dau și aveam deja trei solicitări de la oameni mai mult decât ok pentru ea. Mă întrebam dacă sunt un om nasol că simt asta. Mă gândeam oare cum va fi cu un copil dacă cu un animal am senzațiile astea. Mă enerva că eram atât de sensibilă la o schimbare totuși măruntă.

După vreo trei săptămâni s-a produs minunea. Chiar când vorbeam mai serios cu unul dintre pețitorii Nutzei despre adopție, pisica a început să se relaxeze și să devină o pisică mai clasică. Să nu mai fie atât de needy, să aibă treburi proprii, să nu mai facă treaba mare lângă litieră și pipi pe poofuri, să doarmă noaptea în loc să bântuie prin pat, să mă iubească un timp și pe urmă să mă ignore, să mă facă pe mine să-i caut afecțiunea. Și, evident, atunci m-am amorezat în ultimul hal de ea (acum înțeleg baieții care iubesc fetele inabordabile). Plus că începuse să se rontunjească și să arate ca o veritibilă șefă a casei.

IMG_9119

Morala poveștii: treaba asta cu salvatul nu e ca-n clipurile alea cute de pe Unilad, Bored Panda & co. De fapt, cred că poate fi după un timp dar la început e greu și e greu mai ales pentru oamenii care nu privesc o pisică sau un câine ca pe un animal în casă, ci ca pe un nou membru în familie care trebuie iubit și nu doar privit cu milă sau compasiune. Și nu se formează mereu o conexiune instant, iar dacă ești obișnuit cu o anumită ordine ea va fi dată peste cap chiar și de o pisică de 3 kilograme. Așa că voi înțelege oricând oamenii care salvează, dar se decid că ei nu pot totuși să adopte. Și-i voi înțelege și pe cei care nu mai vor a doua pisică. Însă cred că noi ăștia iubitorii de animale putem să ne implicăm mai mult. Putem să împrăștiem vestea despre diverse campanii gratuite de sterilizare, putem să ne redirecționăm cei 2% către asociații care ajută animalele, putem castra animalele fără stăpân din jurul blocului. Iar exemplele nu se opresc aici. Stay tuned pe www.codenoir-style.com pentru că Ioana Nicolescu pregătește ceva în acest sens!

 

Diana Marasoiu