Capture d’écran 2018-10-25 à 09.07.15

Unul din momentele mele culturale preferate este Bucharest International Dance Film Festival (BIDFF), care a avut a patra sa editie in septembrie. Un festival pe care il urmaresc de la inceputuri si la care ma bucura atat de felul organic in care creste, cat si artistii fascinanti pe care ii atrage cu eleganta. Nu cred ca este vorba de a oferi doar un eveniment inedit iubitorilor dansului contemporan, ci mai curand o ocazie unica de a fi la curent cu ce se intampla in universul artelor vizuale, in ce directii se indreapta ele si cum inoveaza dansul lumea scurt-metrajelor.

Am ratat cu talent anul acesta documentarul lui Steven Cantor « Dancer »  cu si despre remarcabilul Serghei Polunin, dansatorul ucrainean devenit la 20 ani cel mai tanar solist la Royal Ballet din Londra. Dar n-am ratat proiectia celor 20 de pelicule prezentate in competitia internationala oficiala si alese din peste 300 de lucrari trimise.
In confortul salii Elvire Popesco de la Institutul Francez m-am delectat pur si simplu cu filmele frantuzesti, englezesti, turcesti, olandeze, finlandeze, rusesti sau spaniole printre altele, in cea mai buna selectie a festivalului de pana acum.
Povesti puternice, unele au fost dure si realiste, altele poetice si pline de umor. M-a miscat maturitatea cu care artisti de 20 si ceva de ani au asimilat probleme actuale si au reusit sa le exprime cu emotie dincolo de pasiunea lor  pentru dans.
Tema festivalului de anul acesta a fost (Re)Tracing Values unde invitatii au explorat valorile lumii contemporane. O frumoasa lectie colectiva despre toleranta, problemele si raporturile sociale complicate de astazi, redefinirea realitatii prin normalitate, limite, identitate, relatii, dragoste si multe sentimente si emotii. Sau cum se renegociaza valorile umane ale fiecaruia in functie de viziunea si experienta sa personala.

Printre filmele care m-au marcat se numara castigatorul celui mai bun film din competitia internationala de anul acesta, Night Dancing. Realizat de englezul Barney Cokeliss, scurt-metrajul este un mix intre replici, imagine, muzica si o coregrafie care mi-a amintit pe alocuri de romantismul unui Gene Kelly. Pelicula Bookanima: Dance regizata si coregrafiata de Shon Kim (Coreea de Sud) a fost o surpriza vizuala foarte creativa, un mix echilibrat intre muzica si colaj vizual, concept pentru care a luat premiul inovatiei BIDFF 2018. Mai amintesc de elegantul Babelian Circles al spaniolului Ferran Romeu Sunyer filmat superb intr-un desert sau GUENNI, o productie germano-rusa care trateaza cu mult umor esecul social realizat de Hä*Wie!? Collective & Nils Löfke.
Insa cele doua productii care mi-au placut in mod deosebit au fost Competing for sunlight : Ash a lui Dagmar Dachauer (Austria), singura concurenta careia i s-au admis doua scurt-metraje in competitie si A Flood Remains, regizat si coregrafiat de Emma Evelein (Olanda), care a castigat Premiul publicului. Doua universuri bogate, doua energii deosebite pentru personalitati total opuse pe care am vrut sa le intalnesc si sa le cunosc mai indeaproape. Pentru ca dincolo de curiozitatea de a cunoaste artistul si moodboardul din spatele lucrarii, le vedeam ca pe cele doua fete diferite ale aceleiasi pasiuni, stapanite de aceeasi sensibilitate ascutita.

Pe Dagmar Dachauer am vazut-o intamplator in gradina Institutului Francez, in pauza dintre cele doua sesiuni de proiectii ale competitiei internationale. Eu iesisem sa caut pisica neagra a institutului, Dagmar facea o pauza dupa interventia de pe scena.
Conversatia s-a legat usor. Imi placuse mult scurt-metrajul ei Ash, linistea si gratia pe care le degaja. Urma sa-l vad si pe al doilea, “Competing for sunlight: Oak”, si sa-mi vina firesc ideea sa impletim o discutie despre povestile din spatele proiectului ei. Intalnirea s-a legat cu multa naturalete, delicatete si pudoare in atmosfera agreabila a cochetei cafenele Arome, un cadru care s-a potrivit de minune.
Cu o silueta fina si gracila care pare coborata dintr-un tablou de Botticelli, Dagmar este discreta si putin obosita. Ultimele zile au fost intense pentru prima ei vizita la Bucuresti. Avusese insa timp sa ajunga pana la Valea Cascadelor si cumparase niste poze vechi pe care mi le-a aratat ca pe niste comori. Sorbind dintr-o ceasca de ceai alb, mi-a declarat razand :«E obositor sa stai la screeninguri atat de lungi. Mai ales ca dupa aceea trebuie sa mergi pe scena si sa fii in stare sa spui si lucruri inteligente.»

Competing-for-Sunlight-ASH-Still1-1024x554

Dagmar Dachauer si Knut Vikström Precht in scurt-metrajul Competing for sunlight : Ash, BIDFF 2018

Competing for sunlight: Ash si Competing for sunlight : Oak sunt doua scurt-metraje care fac dintr-o serie pe termen lung despre relatia cu natura. Ideea i-a venit cand se afla impreuna cu alti tineri artisti intr-o rezidenta in Olanda. O casa plina de oameni si multe planinguri incarcate, situata in mod fericit pentru Dagmar langa o padure. Dorinta de a fi in natura cat si cea de a colabora cu un dansator din Lituania au facut-o sa transforme un copac intr-un personaj alaturi de doi dansatori pentru un mic video.

A fost un prim experiment cat si prima data cand Dagmar coregrafia « din afara » si se implica in demersul realizarii unui scurt-metraj. Rezultatul a fost premiat, lucru de care se mira si azi cu modestie.
Descoperind bucataria din spatele unui film (aspectele tehnice de care trebuie tinut cont, editarea sau procesul creativ), Dagmar si-a dorit sa recidiveze. Iar ideea i-a venit … catarandu-se in Danemarca intr-un copac, cu ocazia unui laborator creativ gazduit intr-un parc natural.
Un proiect axat pe arta participativa si interactiunea artistilor cu elementele si cadrele naturii, unde Dagmar participa in calitate de co-curator. Atrasa de povestile copacilor, a descoperit individualitatea si unicitatea mai multor specii. Ceea ce a provocat-o sa afle cat mai multe (cum de exemplu fiecare arbore are un sunet propriu) si sa aleaga unul care sa devina protagonist. Pe viitor se gandeste la continuarea seriei, folosind copaci de pe alte continente cum in primele doua lucrari a fost interesata de specii europeene, ash (frasin) si oak (stejar).

Dagmar este legata si pasionata de natura de mica. A crescut intr-o localitate aproape de Lintz in Austria, inconjurata de vegetatie. Pasiunea ei a fost incurajata de parinti, care priveau deja dansul ca pe o meserie. Dupa terminarea liceului a studiat dansul la Amsterdam si Stockholm, ca apoi sa se intereseze timp de cateva luni de arta circului, mai ales tehnica hand balancing. Recunoaste razand ca a fost « refreshing » sa stea mult cu capul in jos si sa-si schimbe perspectiva.
Fiind o disciplina cu un grad enorm de risc, regula de baza este ca artistii sa nu se antreneze niciodata singuri. Asa devine un reflex evident sa ai grija de ceilalti, nu sa fii in competitie cu fiecare ca in lumea dansului. O experienta stimulanta pentru Dagmar unde dincolo e o noua tehnica de miscare,  a apreciat felul de a impartasi si de a se sustine reciproc intr-o echipa.

IMG_1879

Colectia de poze vechi cumparate de Dagmar la targul de vechituri din Bucuresti

IMG_1885

Dagmar si o dupa-amiaza insorita la cafeneaua Arome

Dupa finalizarea scurt-metrajului Oak, Dagmar si-a dorit pentru urmatorul ei proiect Competing for sunlight : Ash sa acorde mai multa atentie partii vizuale si costumelor. Si astfel sa sublinieze o anumita neutralitate fizica a personajelor (ambii dansatori poarta fusta).
Scurt-metrajul a fost imaginat ca un ritual dedicat atat problemei extinctiei frasinilor in Europa cat si un omagiu adus tatalui lui Dagmar, disparut inainte de realizarea filmului. In fata camerei Dagmar il regaseste pe dansatorul Knut Vikström Precht cu care deja dansase in Competing for sunlight : Oak.
Un context melancolic personal si nostalgic, unde verdele puternic al naturii contrasteaza voit cu tonurile de gri ale hainelor ce amintesc de cenusa. Coregrafia a fost inspirata de cantecul Green Grass a lui Tom Waits, care vorbeste de plecarea definitiva a cuiva care a devenit copac. « Nu am putut incepe filmul, cu toate ca eram in Belgia si aveam toate conditiile necesare la dispozitie, pana nu am facut clar proiectul despre disparitia tatalui meu. Abia atunci emotia, care ma impiedicase sa reactionez la ceremonia tatalui meu si care practic ma paraliza fizic, m-a ajutat sa-i spun la revedere in felul meu. »

Cum ceri drepturile de autor unei vedete ca Tom Waits cand esti la inceput de drum ? Cu inima tremuranda. Desi nu imagina posibilitatea de a-si putea permite sa-l plateasca, Dagmar a scris agentului starului. Incepuse deja sa lucreze pe cantec si s-a hotarat sa riste. Cantaretul insa a fost sedus de proiect si a decis ca va cere doar un mic procentaj din bugetul scurt-metrajului. Ultima emotie avea sa dispara numai dupa vizionarea versiunii finale – lui Dagmar i s-a atras atentia ca Waits se implica personal in deciziile care il privesc si ca daca nu-i place scurt-metrajul, chiar daca a fost initial de acord cu conceptul, nu va putea sa-i foloseasca muzica. Spre norocul ei, lui Waits i-a placut grozav Ash.

Cand am intrebat-o de planurile de viitor, am vorbit despre … pisici. Dagmar lucreaza la un proiect numit The Feline Project, care trateaza despre obsesia virtuala de cute pets, roboti ca animale de companie si escapism. Cum suntem din ce in ce mai putin expusi animalelor adevarate, iar cateii si pisicile devin o combinatie intre domesticire si design, nu urmand un proces natural.
In ziua de azi, animalele robot sunt din  ce in ce mai des utilizate ca subtitut pentru autenticitate, realitate si relatii de catre oamenii batrani sau copii, mai ales in Asia.
Ce se intampla cu felul in care functionam si interactionam cu ele, felul in care le vedem ? Concepute ca amuzament, ele schimba felul in care percepem o realitate cu care pierdem contactul. Cream lucruri care sa ne serveasca intr-o relatie unilaterala, device-uri complexe cu care construim relatii si care ne transforma in personalitati rigide. Flexibilitatea, compasiunea si compromisul, sensibilitatea si exercitiul de a gandi pentru altcineva si de a se pune in locul lui, firesti in orice raport, dispar inlaturand umanitatea sentimentelor. Si lasand locul narcisismului si la mult egocentrism. In loc de a ne deschide orizontul si de a impartasi lucruri si experiente, vom fi expusi doar felului in care suntem noi, nu si felului in care functioneaza in realitate mediul inconjurator.
Dagmar nu e pedagogica sau moralizatoare, doreste doar sa prezinte realitatea de azi cu partile bune si mai putin bune. Ce o intereseaza este felul in care ea  ca persoana interactioneaza cu lumea digitala, cu alunecarile si disfunctiile ei, cu care de altfel nu este nici foarte prietena si unde nu e nici foarte prezenta.

competing-for-sunlight_1

Competing for sunlight : Oak, cu Knut Vikström Brecht prezentat la BIDFF 2018

Un concept creativ care pentru ea este mai greu de explicat prin cuvinte decat de transpus in miscari de dans. Dagmar foloseste si se inspira mult de metoda Feldenkrais (maniera non-invaziva de constientizare prin miscare, prin principii de fizica si biomecanica) pentru a crea noi miscari coregrafice si de a traduce idei abstracte.
Creata de omul de stiinta Moshé Feldenkrais, Feldenkrais este o adevarata filozofie si un procedeu avangardist de terapie alternativa care a pus-o pe Dagmar in contact cu corpul ei intr-un mod cu totul diferit. Si i-a deschis ca dansatoare profesionista un nou orizont, ajutand-o sa evolueze personal si profesional. O metoda care mi-a explicat si confirmat felul in care Dagmar se raporteaza la natura din jurul ei ca la o persoana concreta si cat de important este acest aspect in munca ei.

Emma Evelein a fost energia si efervescenta unei cupe cu sampanie rece, care a umplut scena festivalului prin prezenta ei si felul ei spontan de a vorbi si de a glumi. Cu miscari repezi si o silueta tonica de dansatoare moderna, Emma se transforma pe scena cu o usurinta surprinzatoare. Incredibil de rapid din ascultator atent devine un protagonist care domina scena, cu gesturi sigure si cuvintele potrivite. Oare cate Emma vor mai aparea cand voi sta de vorba cu ea ?
Luasem deja decizia sa o intalnesc cand tot intamplarea m-a facut sa dau de ea la BIDFF. De data asta la locul unde se intalnesc in mod firesc toate fetele la un eveniment – stand la coada de la toaleta. Era in fata mea si ne-a apucat rasul pe amandoua cand o doamna si-a uitat agitata o palarie in interiorul unui separeu. Si uite asa asa am inceput sa discutam.

Urma sa descopar ca Emma este o adevarata millenial, construindu-si pasiunea pentru dans si creatie prin toate mijloacele virtuale (crowdfounding pentru realizarea proiectului, un instagram activ pentru oferte de colaborari, un cont vimeo unde se pot viziona lucrarile ei, iar intalnirea am stabilit-o pe Facebook). Pe care le intelege si mai ales le stapaneste intuitiv. Emma insa cauta un sens profund al lucrurilor si a lumii care o inconjoara pentru a le putea exprima cu sinceritate in coregrafiile pe care le creaza sau proiectele variate in care se implica.

IMG_2648-1024x576

Emma Evelein, dansatoare si coreografa

IMG_2646-1024x576

Ce mi-a mai placut la Emma a fost ca nu a venit singura la Bucuresti. A venit cu mama ei care este artist sculptor si care a acompaniat-o si la ceremonia de premiere. In mod evident cele doua au o complicitate profunda compusa din rasete, culoare si multa dragoste. A fost emotionant sa o vad pe mama ei cum a jubilat cand a fost anuntat premiul publicului castigat de fiica ei si cum ii facea poze aproape de scena pentru a le trimite tatalui, ramas in Olanda.

Un contratimp perfect a facut sa ne ratam cu succes la Bucuresti si sa ne revedem virtual. Ceea ce mai tarziu mi s-a parut absolut logic pentru povestea Emmei, unde tehnologia joaca si a jucat un rol determinant. Aveam sa cunosc, dincolo de fata vesela, un artist experimentat deja matur la 25 ani, ca si Dagmar. Si pe care, in mod asemanator, parcursul si experientele foarte diferite au motivat-o sa caute valori profunde in ea insasi, pe care sa le poata exprima cat mai clar prin dans.

La doar 23 ani Emma era deja celebra in tara ei si spunea intr-un interview pentru revista Elle Olanda:
« Am avut constant momente cand gandeam de ce fac asta ? (Dansul) te poate face foarte fericita dar te si poate rani foarte mult, ca de exemplu cand te afli in continuu intre auditii sau esti refuzat. Ce as vrea sa spun celorlalti dansatori este sa nu renunte, sa ia cat mai multe riscuri posibil, sa se amestece cu alti oameni, sa caute oameni din alte generatii, din alte culturi. Dansez aproape zilnic, traiesc pentru dans, este ceva ce se afla in mintea mea constant. O mare parte din personalitatea mea se afla in munca mea, caut intotdeauna sinceritatea si conectarea dintre oameni. Des cand fac ceva oamenii spun ‘Da, asta este cu adevarat Emma’ si nu stiu la ce se refera, dar stiu ca-mi urmez puternic intuitia in dans si asta face ca la un moment sa devina my very own.”
Lucru pe care il dovedeste din plin parcursul ei de pana acum, viteza cu care i se propun colaborari si cu care Emma se implica in proiecte. Coregrafii pentru publicitati sau videoclipuri pentru artisti, predare de ore de dans, scurt-metraje, participari la concursuri de televiziune, spectacole sau chiar manechinat timp de 4 ani pentru Nike, totul se imbina la Emma intr-un parcurs armonios.

41450511_286866745246369_2928629630326428330_n

Emma Evelein impreuna cu mama sa la decernarea premiului publicului pentru “A flood remains” de la BIDFF 2018

Povestea Emmei, dansatoare si coregrafa, incepe foarte devreme intr-o familie preocupata de arta. Tanara a inceput sa danseze inainte sa mearga, iar la varsta de 4 ani urma deja cursuri de dans pentru copii mici. La 8 ani voia sa faca hip pop si street dance, apoi in mod natural a studiat muzica si actoria.
Dupa terminarea scolii de arta de la Amsterdam la sectia Dans contemporan / urban si muzica de teatru, Emma a inceput sa danseze pentru companii europene si israeliene cum ar fi Kibbutz Contemporary Dance Company si Fresco Dance Company.
Isi perfectioneaza tehnica in cursuri intensive la Batsheva Dance Company. Asa il frecventeaza pe unul din marii coregrafi contemporani, Ohad Naharin.
Intalnirea cu el este marcanta, o va inspira si o va influenta mult in munca ei. Acest aspect se simte in tonul respectuos al vocii ei si in felul in care imi poveste cum a fost sa colaboreze cu el. « Ohad este o prezenta impresionanta, poti simti tensiunea din incapere cand esti cu el. Este foarte calm, foarte hotarat si stie sa puna oamenii in situatii decisive pentru a-i face sa-si depaseasca limitele. El crede ca oamenii au nevoie sa fie disponibili si nu doar in mintea lor ci si in corpul lor. Pentru ca nu sunt doar un corp si nu este vorba doar de performanta, ci si de sentimente. ”

Ce mi s-a parut interesant este ca Ohad Naharin a creat celebra sa miscare si filozofie de dans GAGA dupa o leziune grava care era sa-l faca infirm pe viata. Si pe care a vindecat-o prin… metoda Feldenkrais. In felul acesta dansul devine placerea evidenta care face bine corpului in mod concret si nu o practica dureroasa care in timp ii va dauna.
Dintr-o data am avut senzatia ca cercul se inchide si am inteles mai bine motivatiile Emmei si firul invizibil care o lega de Dagmar – pentru generatiile actuale, dansul este o structura complexa tout en finesse care leaga la un nivel mult mai profund decat se crede capacitatile fizice cu emotiile si talentul de a le exprima. Si care le permite sa se dezvolte si sa evolueze cu adevarat.
Dintotdeauna legatura dintre dans, corp si sentimente a fost esentiala pentru a reda emotia, care este atat de importanta. Insa de data asta este vorba de alt tip de conectare la sentimente, care acceseaza o noua disponibilitate si alte posibilitati ale corpului. Aceasta legatura devine o baza, pe care Emma tese cu usurinta si cu care danseaza povesti personale. Interesul ei pentru mixul dintre film, muzica si dans a facut-o sa explore campuri artistice si sa se defineasca mai degraba ca o creatoare si nu ca o dansatoare. Un maker cum ii place ei sa se autodefineasca.

“A flood remains”,  scurt-metrajul cu care a castigat Premiul publicului la Bucuresti in septembrie, a fost creat pornind de la un sentiment. Acela de a te simti izolat cand esti inconjurat de lume. Si cand incerci sa te amesteci cu ceilalti si chimia nu se leaga, adancind cumva sentimentul de singuratate pe care il ai chiar daca esti printre oameni.
Pentru Emma sinceritatea de a recunoaste ca te simti singur este constructiva ca si incercarea onesta de a te conecta cu ceilalti. Un sentiment pe care putina lume il marturiseste sau stie cum sa se ocupe de el. M-a surprins cum a tradus Emma tema ei, pentru ca la prima vizionare a scurt-metrajul apreciasem tocmai sentimentul foarte pozitiv pe care il lasase, a unui grup de tineri care se simt bine si fac lucruri impreuna.
« Poti expune durerea si tocmai asta sa te ajute sa duci mai departe un dialog positive». Ideea proiectului i-a venit cu ocazia sederii la Tel Aviv unde a locuit timp de patru ani si jumatate. Frecventa un colectiv de 40 de dansatori internationali cu care s-a creat intr-un timp scurt o alchimie atat de puternica incat Emma mi-a marturistit ca a fost « heartbreaking to leave ».

a_flood_remains__large

Scena din “A Flood remains”, premiul publicului la BIDFF 2018

Sensibila la sistemul social, Emma este foarte atenta la ceilalti, la ce se intampla cu ei si cand colaboreaza impreuna. Nu-i e frica de manifestarile intense ale sentimentelor si emotii puternice si recunoaste ca ii plac oamenii care plang. De alfel intotdeauna va alege teme muzicale in functie de emotiile pe care i le  provoaca. Iar referintele de acum, cand vorbim de tema izolarii in contextul actual in care suntem inconjurati de singuratate desi avem cele mai sofisticate mijloace de a ne conecta cu ceilalti, nu lipsesc. Desigur vine vorba despre controversatul serial american “13 Reasons Why”.
Realizarea scurt-metrajului “A flood remains” a fost o adevarata aventura personala. Intre crowdfoundingul facut pentru a obtine bugetul necesar, filmarea care a durat 13 ore non-stop de la sase dimineata pana la 21h00 seara si pana la obtinerea acordului de a folosi cantecul din film The Night We Met al grupului Lord Huron, gasit intamplator pe Spotify, de multe ori succesul productie a tinut de un fir de par.

Emma le ia pe toate cu determinare si umor, ceea ce face parte din forta ei. Pentru drepturile cantecului, dupa ce a incercat sa-i contacteze in zadar pe toate canalele uzuale pe cei de la Lord Huron, ea a scris trei scrisori. Norocul a facut ca grupul sa aiba un concert la care Emma a ajuns. Acolo a lasat o scrisoare echipei tehnice, una grupului care canta inaintea lui Lord Huron si a treia femeii de servici a salii.
La doua zile dupa concert, a primit un mesaj din partea grupului in care erau de acord. Din acel moment colaborarea s-a facut simplu, ca intre artisti care se sustin, ceea ce pentru Emma este poate cel mai frumos lucru care se poate intampla. Cu atat mai mult cu cat totul a pornit de la muzica, un element dintotdeauna esential si decisiv pentru ea. De altfel cand a fost intrebata pe scena cinema-ului Elvire Popesco ce ar inspira-o pentru o noua coregrafie, a raspuns fara sa stea pe ganduri ca fara nici o indoiala ar putea fi The Less I know the better al grupului australian Tame Impala.
Ceea ce, gandindu-ma la coregrafia actuala a videoclipului, chiar mi-as dori mult ca Emma sa o ia ca pe o provocare serioasa si sa se joace mai departe cu ideea.  Si sa faca parte din noile ei proiecte, care sunt multe si ambitioase. Printre altele un clip, realizat in traveling intr-o casa cu 40 persoane, despre calea si felul in care oamenii se intalnesc. Isi doreste sa-l filmeze vazut de sus, ca pentru a reda imaginea unei harti vii.

Festivalul si intalnirea cu tinerii creatori, maestrii ai dansului de maine, au fost o gura de aer proaspat, o privire aruncata in acelasi timp in prezent si in viitor. Nu cred ca sunt singura care se gandeste ca a inteles multe lucruri la BIDFF anul acesta. Am avut impresia ca intru in noi dimensiuni, unde informatiile primite din alte domenii ca preocuparea pentru natura sau lipsa adevaratei comunicari intr-un cotidian inundat de prea multe efecte virtuale, sunt la fel de vii, relevante si preocupante. Doar rezolvate si solutionate intr-un nou fel care cu putina grija, poate fi asimilat in mod pozitiv ca un mesaj universal adresat tuturor.
BIDFF 2019, abia astept sa vad ce ai pregatit pentru mine.