"Harvester" sau culegatoru, instalatia in forma finala la expozitia "Water Food Shelter", Dan Vezentan MNAC 2019

 Cum te hotărăști să-ți lași parțial firma proprie de fotografie publicitară și  post-producție cu 8 angajați ca să-ți creezi un nou drum și să faci instalații de artă contemporană?  Dacă nu ai ajuns din varii motive să vezi “Apă, hrană, adăpost”, personala lui Dan Vezentan de la MNAC, înseamnă că tocmai ai ratat ultima expoziție a unuia dintre cei mai promițători artiști vizuali de la noi.

De câte ori mă întâlnesc cu Vezentan este imposibil să spunem mai mult de două cuvinte fără să râdem. Indiferent în ce context suntem și cine se află lângă noi. Nu e nevoie să ne cunoască foarte bine ceilalți, vor râde automat și ei. Asta e karma și după aproape 6 ani de când ne știm și am lucrat împreună, m-am împăcat cu efectul Vezentan. Mai rău e când avem de pregătit un shooting și noi, înainte de toate, trebuie să exorcizăm o criză de râs, spre falsa disperare a asistentului lui Dan.

Acum să nu vă imaginați că asta înseamnă o hăhăială continuă care plutește de câte ori ne aflăm în aceeași cameră. Vezentan știe să te facă să te simți în largul tău, iar când s-a distribuit bunul-simț cred că el a primit porție triplă, poate din cauza că l-au văzut mai înalt decât pe ceilalți. Are darul să comunice senzația de relaxare și bien-être atât echipei cât și clienților lui, ceea ce-l face unul dintre oamenii cei mai plăcuți, atenți și respectuoși cu care am lucrat, aici sau afară.

Oricât de dificil sau lung ar fi un job, Dan reușește să-l transforme într-o experiență profesională originală și cu riscul să vă surprind, foarte amuzantă. Am avut filmări de noapte unde am așteptat până dimineața să se facă poze, ședințe foto pe centura Bucureștiului la ora 5 dimineața sau shootinguri de peste 13 ore. Indiferent de situație, Vezentan îți arată că se poate munci o zi întreagă fără nervi și într-o atmosferă unde singurele scântei sunt de creativitate și voie bună. Nu l-am văzut vreodată pierzându-și firea sau zâmbetul. Cred că este esențial să știi să-ți duci echipa unde trebuie fără nervi și fără ca aceasta să-și piardă plăcerea de a lucra – ceea ce este o calitate rară și prețioasă.

Primul meu job acum câțiva ani cu Vezentan a fost un proiect care s-a dovedit uriaș și care a demarat cu o ședință foto de noapte începută la ora 3 după amiază și terminată la ora 7 dimineața! Trebuia fotografiat un grup de 20 – 30 de youngsteri “petrecăreți la un concert”. Dan a glumit cu ei tot timpul și a reușit să-i mențină în ambianța de party dincolo de foame, frig sau oboseală. La sfârșit tinerii i-au mulțumit încântați, de parcă Dan îi invitase la cel mai cool club din București, nu să muncească peste 12 ore.

Acum vreo 4 ani, Vezentan mi-a spus că il lasă mai mult pe Nicu, asociatul lui, cu New Folder (studioul foto), cum el voia să se întoarcă la artă și instalații vizuale. Și în stilul lui calm și hotărât, a început să-și facă un atelier pe care l-a umplut treptat cu desene, schițe și lucrări. Nu înțelegeam cum de lasă un business mare unde este recunoscut pentru o cale incertă unde lua totul de la capăt. După câteva expoziții de grup și o instalație la galeria Sandwich, Dan a atras atenția directorului MNAC, Călin Dan, care l-a invitat în noiembrie 2018 să facă o expoziție personală la ei care a ținut până săptămâna trecută, pe 15 martie.

Când l-am sunat să vorbim serios despre marea schimbare profesională pe care o pregătește de câțiva ani încoace, nu mi-am dat seama că nu ne mai văzusem de câtva timp. Așa e Dan, prietenos și deschis, cu el timpul se contractează. În mod firesc și așa cum știam că se va întâmpla, primele 15 minute au trecut prin obișnuitul schimb verbal alert, întretăiat de crize de râs. Dar am reușit să trecem peste.

WFS_DV-MNAC_49569-web

Numai mie îmi vine să râd de câte ori ne întâlnim, mai ales când ne vedem cu treabă? 

Nu, eu încerc să fac așa de obicei – dar mă concentrez să fie numai dimineața când e idilic tot, ca acum de exemplu, și au dat florile prin copaci iar noi bem o cafea lângă Cișmigiu.

Ai participat la câteva expoziții faine în ultima vreme, deși cred că le faci imediat cum plec eu din București, ca să nu  le văd pe toate. Când ai simțit nevoia să faci schimbarea de la advertising la artă contemporană? 

Aici ai dreptate – cum închizi tu ușa, eu încerc să deschid un vernisaj. Ca să vorbim serios, după 13 – 14 ani în industria creativă de advertising și făcând fotografie de publicitate, mi-am dat seama că nu eram complet mulțumit doar de cadrul ăsta în care am un client și trebuie să îndeplinesc doar niște task-uri precise, devenise tot sistemul mult prea simplu și ne-creativ pentru mine. Și atunci a fost nevoie să schimb lucrurile.

Dar ești unul dintre cei mai creativi fotografi de la noi.

Știi cum e? Ajungi la un moment dat la o saturație. Oricât de creativ ai fi sunt campaniile la care lucrezi, mecanismele se reiau la un moment dat prin tipul de abordare. De exemplu ai o compoziție cu personaje în care intervin aceleași lucruri: un grup de « 4-5 prieteni » care trebuie pozați într-un anume fel, ceea ce va cere o anumită lumină. Sau campaniile mai cartoon-ish care se fac în ultima vreme, care folosesc animale personificate. Este un gen de imagine care apare constant în utima vreme la agenții și clienți foarte diferiți și care este premiată în continuare.

Deja sunt fixate niște standarde care prin repetiția lor nu mi se mai pare că crea ceva original. Primești brieful agenției care trebuie redat cât mai bine. Poți veni cu viziunea ta, dar nu va fi diametral opusă față de viziunea clientului, binențeles. Ar fi de nedorit pentru ambele părți. Dar este o contradicție – pe de o parte ți se cere să fii foarte creativ, dar dacă ești într-adevăr nu e ceea ce-și dorește clientul.

Cred că nervul problemei este că am formație de pictor. Și m-am întors la ce făceam cu 15 – 20 ani în urmă cand planurile erau altele. Nu, nu doream să mă îmbogățesc sau să fondez un studio foto (râde).

Și care erau planurile acum 15 ani când ai terminat pictura? Mă rog, înafară de casă, piscină, mașină și așa mai departe… 

(Râde din nou) Ca orice elev și pe urmă student la arte, îți doreai să faci doar artă, să ai success în zona asta și să nu-ți pese de partea materială. E partea romantică a adolescenței, avântul ăla în care-ți promiți că n-ai să faci compromisuri pentru că tot ce e comercial e o porcărie. Și vine momentul când îți schimbi părerile.

Iar mai târziu îți dai seama că acum muncești la niște proiecte care nu-ți aparțin în totalitate. Lucrez foarte bine, am o echipă făină, mă înțeleg cu agențiile și clienții lor, dar ideea proiectului nu-mi aparține în totalitate și asta, când ești cu adevărat creativ, îmi lipsea. Iar ca să pot să mă apuc de artă, trebuia să o rup cu totul de zona în care activez în cotidian, în care mă cunoaște toată lumea ca fotograf sau producător pentru campanii publicitare. Și am început să fac desene și instalații vizuale.

Atelier_ppnn_machetaa _57A0685

In atelier lui Dan Vezentan

 Dar duceai o adevărată mașinărie în spate: studioul, angajații, clienții. Apoi e și Mihaela, soția ta și copiii. Însă omul foarte cumpătat care ești a luat o decizie de schimbare la 180° când majoritatea celor din mediul artistic caută stabilitate fiindcă e greu să trăiești doar din creație. 

Desigur că există un “business plan” în spatele deciziei mele (râde) și am făcut schimbarea asta pentru că știam că pot să o fac. Fotografia de publicitate a fost planul meu pe termen mediu ca să mă pot auto-finanța să fac artă, să fiu independent și să fac instalațiile pe care mi le doream acu’ 15 ani.

Pe atunci nu existau instituțiile de acum și nu aveai acces la burse și la finanțări. Voiam să fiu independent și să nu am constrângeri de buget când fac o lucrare și să cresc un pic standardele de viață. Spun asta pentru că la un moment prin facultate ajunsesem să dorm aici în Cișmigiu și aveam o băncuță a mea. Era prin 2003 și m-a marcat treaba asta. Rămăsesem fără casă și am stat cam o săptămână așa. Nu le-am zis nimic părinților, trăiam cu sumă foarte mică primită de la ei  și munceam pe lângă școală la un studio de animație.

Lucrez de la 17 ani, de atunci îmi doream să fiu independent. Eram la liceu la Baia Mare și incepusem sa colaborez cu un mic studio animație din București. Primeam săptămânal mape care veneau cu trenul și cu nașul. Desenele din mape erau trimise unui tip mai mare ca mine cu vreo 5-6 ani care avea o garsonieră. El era animator, iar eu cu încă un băiat îl ajutam și lucram la normă. Pe atunci se desena clasic, cadru cu cadru pe o hârtie A3 care avea niște perforații speciale care intrau într-un pivot cu geam dedesubt. Se plătea la desen și așa mi-am făcut primii bani ca să-mi cumpăr și eu un casetofon. Câștigam cam 150 de dolari pe lună. Nu munceam foarte mult, dar câștigam aproape cât un profesor de scoala generala.

Înainte sa ajung in București la facultate, am stat trei ani la Cluj și am dat în fiecare an admitere la Academia de Arte de acolo, la pictură. Și am picat de trei ori. Ca să nu mai pierd timpul, am venit aici la o facultate privată – eram destul de în vârstă, îți dai seama, aveam 21 de ani! Mi-am asumat că trebuie să muncesc din prima zi, de unde și nevoia să-mi plătesc cursurile și de a produce.

Mergeam dimineața la studioul de animație, după-masa la desen și pictură, iar seara la cursurile de la școală. Mai târziu mă întorceam să desenez la studio până pe la 9 -10 seara după care urmau petrecerile la mine cu prietenii până la 2-3 dimineața. Mă trezeam pe la 6-7 dimineața să fac alte desene animate, aveam și acasă o masă de lucru. Duceam desenele la studiou, îmi luam banii, mergeam la școală și o luam de la capăt. Era un circ întreg pe care l-am făcut până pe la 25 de ani.

În ultimul an de școală n-am mai putut munci, ca să mă ocup serios de licență. Finanțele s-au cam diluat, ai mei nu puteau să mă ajute mai mult decat o faceau pana atunci. Mama era profesoară de română și germană la o școală generală, iar tata lucra ca medic veterinar la o ferma de porci la noi în Seini, o comună care în anii ’80 se transforma intr-un orășel agro-industrial. Se practica zootehnia, agricultura, pomicultura și creșterea viței de vie. Viața asta a fost esențiala pentru mine, ceea ce fac eu acum în zona artistică de acolo vine.

E o intoarcere la rădăcini?

Un fel de întoarcere la rădăcini, dar fără ideea romantică din spatele expresiei. Rădăcinile sunt extrem de importante pentru oricine, mai ales în artă. Vreau să fiu foarte onest ca artist, de asta am și lăsat-o mai moale cu studioul și fotografia publicitară. În publicitate poate nu este așa de important, dar în artă trebuie să ai o bază personală. Iar mie mi-a luat ceva timp să o construiesc așa cum o simțeam.

Am avut impresia că ai avut nevoie de timp să-ți construiești contextul: ți-ai făcut întâi atelierul, l-ai renovat și amenajat, apoi te-ai apucat de desen. Așa a fost?

 Da, chiar așa a fost. Am început să mă iau în serios acum vreo 7-8 ani, când m-am re-apucat de pictat. Din momentul în care am stăpânit toate tehnicile de fotografie și am câștigat experiență, cetatea a fost cucerită. Fotografia nu a mai fost o provocare, e drept că nu aveam nici proiecte așa de creative iar proiectele personale nu găseam că erau destul de personale, fiind mult prea influențate de publicitate, pe care o făceam zilnic.

Să-ți dau un exemplu. Cu vreo 6 ani în urmă făceam vizualuri cu niște trupe de muzică și show-urile lor. Erau fotografii slow motion și animație, mi se păreau foarte creative. Binenteles erau făcute pe bugetele infime sau chiar de loc cum era vorba de prieteni. Oamenii îmi dădeau libertatea să fac ce vreau, nu-ți spun ce nu făceam cu ei. Dar mi-am dat seama că nici aici proiectul nu era destul de personal, eram un fel de ilustrator al imaginii unei trupe pe care o tratam tot ca pe un brand. Am lucrat cu 3-4 trupe, și ce făceam eu completa de fapt universul deja existent. Prin felul în care puneam lumina, cromatica sau compoziția fotografiilor, îi ajutam să comunice mai departe ideea lor, ceea ce era logic.

Văd fotografi de fashion care lucrează proiectele personale în care apar tot fotomodele. Ok, sunt situații mai relaxate decât la un shooting de revistă, dar regăsești aceleași condimente, ca la o variantă mai light a unui job. Cu siguranță o să fac fotografie în artă, dar nu acuma imediat. Sunt încă prea conectat cu publicitatea care rămâne o sursă de venit care funcționează. Mai sunt și premiile care trebuie să le luam constant, ca să rămânem pe top cu studioul.

Un premiu e important pentru tine? 

Acuma sunt mai puțin importante premiile, crede-mă. În urmă cu câțiva ani erau esențiale ca să urci studioul in pozitiile de top. Am avut campanii care au câștigat competiții, am fost selectati la Luerzer’s Archive Best 200, Communication Arts Annual, am luat câteva premii la International Photography Awards. Am devenit fotograf din pictor ceea ce, culmea, nu este cazul tuturor fotografilor de advertising.

La Cluj în anii ’90 făceai pregătire cu asistenții, profesorii din comisie și făceai studiu realist de portret cu mâini. Desenul înseamnă să stăpânești forma, compoziția și volumele, iar apoi fotografia este floare la ureche fiindcă ai bazele si foarte mult exercitiu. Cu așa o pregătire de la o vârstă fragedă, fotografia devine firească, la sfârșitul zilei doar apeși pe un buton. Dar asta nu trebuie să o afle clienții. Eu simt nevoia să mă întorc în zona de artă fiindcă, sincer să fiu, nu pot să trăiesc din lucruri prea ușoare (râde).

Dan Vezentan "Coop no.5", 2018. Wood, metal hinges, corugated roof, wheels, red neons, chicken wire, ropes- Group show Collage @ C5 Art Space Beijing 2018, detail

Dan Vezentan “Coop no.5”, 2018. Wood, metal hinges, corugated roof, wheels, red neons, chicken wire, ropes- Group show Collage @ C5 Art Space Beijing 2018, detail

Nu sunt chiar ușoare – te-am văzut muncind câte 12 ore în șir și fără week-enduri. Când ai timp să spui “acuma mă apuc și de artă” ? 

Ei, într-un timeline mai dizolvat în care ai privi de sus uman așa,  acum vreo doi ani a fost stopul. Ai văzut ce responsabil sunt, nu m-am aruncat așa dintr-o dată. Am făcut întâi să funcționeze studioul fără mine, să-l coordonez de la distanță. Am aceeași echipă cu care lucrez de mulți ani și știu că pot să am încredere în ei, cunoaștem împreună agențiile, toate standardele cerute și ce-și doresc clienții.

Dar clienții nu spun « îl vrem pe Vezentan » ?

Ba da, dar nu întotdeauna, cum eu îl propun pe Nicolae Chiriș, partenerul meu la New Folder care e cel puțin la fel de bun ca mine. La început nu-și dădeau seama, dar am făcut nițică strategie iar acum s-au împrietenit cu toții. Agențiile au văzut că pot avea încredere chiar dacă eu nu sunt la fața locului tot timpul, mai vin la shooting, mai arunc un ochi și treaba funcționează. Dacă e ceva, atelierul meu este în aceeasi clădire cu studioul. Continui să merg la întâlnirile de pregătire cu clientul și agenția, ca producător executiv. Nu-mi place titulatura asta, eu sunt mai degrabă un pictor, un zugrav. Altfel sună totul prea corporate.

Acum vreo 13 ani am lucrat 2 ani într-un studio de fotografie de mobilier de unde abia am așteptat să scap de ambianța de instituție. Mi-am dat seama de lucrul ăsta după o întâlnire unde primisem o campanie. Ieșisem de la ședință și puteam să stau să mă plimb pe străzi, era grozav. Dar oamenii cu care fusesem în meeting se întorceau în birou. Atunci m-am hotărât să-mi fac propriul studio, dupa ce lucrasem in domniu ca asistent foto sau retoucher. Untre timp studioul a ajuns o mică corporație cu din ce în ce mai mulți angajați, timeline pe perete și orar de predări, totul cât mai organizat ca să fim cât mai eficienți.

Prin 2015 eram 8 oameni în studio și simțeam fiecare dimineață. Lăsam copilul la școală, la 8h15 eram la studiou unde până la 9h30 când venea lumea, pregăteam task-urile să știe fiecare ce are de făcut. Urmau mailuri, întâlniri, cotări, confirmări sau shootinguri, nu aveam timp nici să respir. A început să nu-mi mai placă pentru că nu-mi doream asta. E foarte ok că ajunsesem aici, dar nu asta îmi propusesem cu ani în urmă.

Anul trecut a fost un an mai solicitant, am mers la studio mai mult decât acel 40% de prezență pe care mi l-am propus inițial. Dar și așa mi-am gestionat timpul mai bine, am călăatorit, am ajuns la Beijing unde am mai construit un coteț, am văzut Bienala de el Venezia, Documenta, Manifesta și expoziții importante pentru mine așa ca nu am simțit deloc stress.

Dan Vezentan "Tightening the Straps on the New Rafts", 2016. Wood, euro pallets, straps, plywood, handles

Dan Vezentan “Tightening the Straps on the New Rafts”, 2016. Wood, euro pallets, straps, plywood, handles

 Ai creat o bancă de imagini, mi se părea o idee foarte bună și utilă. 

Nu prea am mai avut timp să mă ocup și de ea, între timp m-a lovit chestia asta cu arta. Ar fi necesitat o investiție mai mare decât cea prevăzută la început, o  sumă de câteva sute de mii de euro ca să o pot promova și să-mi pot permite și alți contribuitori fotografi. Așa că m-am oprit, ar fi trebuit să dezvolt o ramură doar pentru business-ul ăsta și să angajez încă vreo 3 oameni. Aș vrea să o vând acum, dar și aici mi-a lipsit timpul. Anul acesta mă gândesc să o propun ca parte dintr-o colecție a unei bănci specializate pe back plate.

Să ne întoarcem la artă și la subiectele lucrărilor tale care sunt inspirate din  viața animalelor domestice și agricultură. 

 Când m-am reapucat să pictez am făcut câteva lucrări pe care nu le-am arătat nimănui și de care nu eram mulțumit. Voiam să verific că mai sunt în stare să pictez și să creez, nu mă îndoiam că tehnic o pot face. Dar sunt prea mulți pictori, iar eu doream să fac ceva diferit. Când am construit atelierul căutam un loc în care să mă izolez, unde să stau singur, un spațiu mare în care să nu intre nimeni și unde să mă regăsesc. Unde să-mi fac schițele, să mă înconjor de tot felul de referințe, de la scanări după diverse fotografii la imagini și cercetări de medicină animală sau agricultură.

Am fost interesat de zona animalieră cum din copilărie am fost înconjurat numai de elementele acestea. Mi-am dat seama că reprezintă o temă destul de exotică pentru cei din mediul urban. Pentru mine nu e exotic, e foarte personal. Tata este un om foarte muncitor, când eram mic mergea și duminica în vizite la fermă. Il însoțeam când verifica și coordona oamenii ca să fie treaba bine făcută.

Îți dai seama, am înțeles devreme cum funcționează lucrurile. Așa am început să desenez sistemul de adapostire, sistemul de hrănire a animalelor sau de depozitare pentru furaje. Îmi plăcea arhitectura și designul utilitar care trebuiau să respecte o anumită organizare, de exemplu grătare pentru scurgerea dejecțiilor sau sistemele de alimentare cu apă.

A fost firesc când m-am reapucat de desenat să preiau elemente familiare. Am început cu simplele cotețe din gospodăriile auto-sustenabile ale anilor ’80. Mi se păreau foarte interesante, mai ales cele din Maramureș au un design utilitar foarte fain care corespunde nevoilor specifice  socialist animalelor.

De exemplu în expoziția Apă, hrană, adăpost (Water, food, shelter) care tocmai s-a încheiat la MNAC, am o fântână, inspirată din adăpătorile de animale, făcută din anvelope. Ele sunt utilizate tăiate ori transversal ori sagital, ca să le intrebuințezi pentru apă sau pentru hrana uscată. În centrul sălii de marmură a Muzeului de Artă Contemporană am folosit doar anvelope agricole, cele banale pe care le vezi în orice gospodărie. Pe cele expuse le-am găsit la Baia Mare într-un depozit de anvelope uzate. Mi-a plăcut să o amplasez în sala festivă, care e greoaie și devine un contrast prin stilul butaforic pseudo-baroc foarte 80’s socialist.

Fântâna se numește “All Animals are Welcome”,  și reprezintă o sursă generoasa de hidratare pentru toate animalele. Anvelopele descresc până în vârf unde sunt alimentate de o pompă care produce o cascadă și unde apa este recirculată. Poate fi luata ca și o metaforă, animalele se hrănesc din resturile utilajelor care le-au înlocuit în munca de tracțiune. E interesant, vreau să fac și niște sculpturi pornind de la utilaje agricole pentru că e total unsexy și înafară trendului. Este și o zonă care nu a fost aproape de deloc vizitată în artă, nu e de loc cool să faci ceva din ele. Deci cu atât mai mult mi-am dorit să o fac.

WFS_DV-MNAC_49598-web

Se vorbește mult de întoarcerea la natură și m-a amuzat să regăsesc la tine căutarea asta, însă în alt context. 

 Am un prieten care voia să-si vanda gospodaria săseasca, cu grajduri și o șură care-mi place foarte mult. Într-adevăr m-am gândit să o cumpăr, dar pe urmă m-am intrebat câte zile pe an o să stau acolo cu familia? Am văzut niște șuri imense, monumentale, poți într-adevăr să faci ceva foarte fain din ele, sunt înalte ca niște catedrale gotice. Recunosc, casele săsești și tipul de gospodărie din Ardeal mă inspiră – într-o șură scândurile au distanțe precise între ele prin care pătrunde un anumit tip de lumină, și totul devine foarte fotografic. Mă gândesc să pornesc și de aici o instalație.

Cineva care nu te cunoaște ar zice că ideea ta e o provocare contra curentului care n-o să iasă. Dar de fapt tu ai un demers foarte construit privind temele de la care pleci.

Cred ca rezultatele contează, nu personalitatea. Simțeam să reconstruiesc cumva curtea și gospodăria pe care le cunoșteam. Expoziția de la MNAC s-a numit “Apă, hrană, adăpost” (Water, food, shelter) dupa nevoile de bază pentru care am gândit trei instalații care sunt construite pornind de la cele trei forme de bază: sfera, cubul și conul. Instalația mare din centru, fântâna, mai atent privită este conul  și lângă ea e cubul, din cotețe, iar sfera este recreată din coșuri de nuiele.

Mă interesează mult și scărițele de găini, e un leitmotiv în lucrările mele. “Unpacking my dearest invaders” (Despachetarea celor mai dragi invadatori) e o cutie în care transport chestiile de acasă la orice expoziție pe care o fac. Le-am prezentat cumva ca o matrioșcă, toate intră într-un fel de kit de supraviețuire pe care îl ai la dispoziție – și pe care e bine să-l ai la tine oriunde ai calatori.

“Invaders” ar fi animalele domestice, cum totul e legat de agricultură, domesticire și creșterea lor. Când în Neolitic a apărut agricultura s-a terminat cu omul vânător-culegător care practica doar culesul fructelor și vânatul. A început domesticirea plantelor care au devenit legume și a fructelor culese într-o arie special desemnată. S-au îmblânzit și animalele, lupii s-au transformat în câini, mistrețul în porc – ei sunt foștii invadatori. Au intrat în curte și s-au domesticit. Dacă înainte ei atacau coliba, acum sun parte dintr-o gospodărie.

Tot în Neolitic a apărut unghiul drept în construcție, pe care l-am folosit în expoziție alături de formele de bază. Iar provocarea mea, când am construit toate instalațiile, a fost să folosesc doar cuie pe care le-am bătut cu ciocanul cu mâna mea, ca să fie construite așa cum se făcea înainte. Fără scule electrice și șuruburi, mi-am dorit să respect tehnica tradițională.

WFS_DV-MNAC_49392-web

Unpacking my dearest invaders, instalatie vizuala din lemn din expozitia “Water, food, shelter”, Dan Vezentan, MNAC 2019

 

Făcusem o lucrare acu’ trei ani  la galeria Sandwich, care are un spațiu minuscul de 1,50 m x 8 m în care am expus un coteț de găini și am folosit scărița. Ca si scărița, mă interesează și valăul, așa numim noi jgheabul pentru porci. “Valău” e un regionalism din maghiară, noi fiind în Maramureș aproape de graniță.

Am vrut să fac elemente specifice care să nu fie prea tipice Maramureșului, să nu o dau prea în tradițional. Sunt artiști care se ocupă de asta chiar dacă nu sunt de acolo. Nu caut un rezultat foarte pitoresc, cred că la asta s-ar aștepta lumea să fac. Formele astea rurale sunt foarte specifice, iar cotețele din estul Europei sunt genul de design pe care îl găsești până către fosta Iugoslavie sau Bulgaria, dar și în Cehia și Ucraina.

Am stilizat un pic ideea și am dus-o mai departe. Instalațiile sunt separate și funcționale – asta e chiar replica cotețului de porci de acasă, cu oblonul care se ridică și cu un jgheab afară pentru vară și unul înăuntru pentru iarnă. Țin minte că pe acolo încărca bunica furajul, iar sus se țineau paiele pentru așternutul curat. Apoi cotețul de găini cu scărița de acces este și el funcțional, acolo se distrează oricum să intre copiii, ceea ce s-a întâmplat cu mare veselie la MNAC.

 Acum câțiva ani țin minte că făcusei singur o construcție din unghiuri drepte care a devenit un mare pat suprapus și loc de joacă pentru băieții tăi.

Trebuia să le fac cumva ceva suprapus să-mi exersez mâna foarte repede, nu mai lucrasem în lemn pe atunci de mult. Ambii mei bunicii mei au fost dulgheri, nu tâmplari de tâmplărie fină, dulgheri și am găsit acasă niște unelte mai vechi. Le am ca statement la atelier ca să mă inspire, poate mi-a rămas ceva de la ei în gene.

Atelier_ppnn_machetaa _57A0704

Scule de lucru si detalii din atelierul lui Dan Vezentan

 Am impresia că acuma faci tot ce ai stat și ai copt în ultimii 13 ani. Iar lucrarea ta cu coșurile mi s-a părut genială, este preferata mea.

E posibil, am o strategie dar încă nu vorbesc despre ea. Și ce e clar e că voi continua să fiu inspirat tot din zona cu agricultura. Mă bucur că-ți place instalația cu coșuri, mie îmi place foarte mult designul coșului trapezoidal de nuiele cu două mânere. Coșarcă îi zicem noi și e tot un obiect utilitar. Coșarca banală pe care o găsești în orice gospodărie, cu care se culeg cerealele. O cunosc din copilărie de la adunat porumb, îți dai seama că bunicii aveau teren și trebuia să-l lucrăm. Plus munca patriotică făcută la școală unde făceam normă la porumb pentru binele poporului, vorba aia așa s-a clădit socialismul.

Așa că sunt foarte obișnuit cu proporțiile. Coșarca mi se pare frumoasă estetic vorbind, sunt proporțiile de aur pe care le câștigă un obiect utilitar folosit de generații – baza, deschiderea gurii e proporțională cu înălțimea și mânerele. Chiar dacă e ceva banal în împletitura de nuiele. Ideea mea a fost să-i subliniez ocupația de « harvester », culegătorul de recoltă. Recoltător. Apoi am gândit un sistem care să pară dinamic, ca o sferă, o formă foarte puternică, pornind de la baza de cerc care să cuprindă mai multe coșuri.

Studiu si macheta pentru instalatia cu cosuri de nuiele

Studiu si macheta pentru instalatia cu cosuri de nuiele

 

"Harvester" sau culegatoru, instalatia in forma finala la expozitia "Water Food Shelter", Dan Vezentan MNAC 2019

“Harvester” sau culegatorul, instalatia in forma finala la expozitia “Water Food Shelter”, Dan Vezentan MNAC 2019

 

Am avut în expoziția asta două desene dintr-o serie mai mare cu studii de pătule, de coșteie cum se zice la noi. Pătulele sunt sisteme de depozitare a porumbului, niște construcții mai înăltuțe pe patru picioare. Noi acasă le aveam din metal. Am început o serie pe hârtia care rămânea din fundalele folosite la ședințele foto, pe care le-am reciclat. Am desenat pe ele și de doi ani încoace fac seria de pătule aproape la scara 1:1 cu  desene de 2,40 m x 2,40m.  Le-am facut cu cerneală albastră ca să fie mai didactice,  cât mai tehnice, fără prea multă emoție.

M-a interesat să fac un fel de evoluție a coșteiului – am început cu cel din lemn din Maramureș, apoi a urmat varianta din răchită, până în anii ’80 la coșteiul din metal cu ușiță de încărcare pe sus. Am petrecut timp înăuntru lor când eram copil și veneam cu coșarca cu porumb de la câmp, le știu dimensiunile cu ochii închiși. Ca și cele două tipuri de plasă care se pun ca sistem de apărare împotriva șobolanilor. Acum termin schițele, dar am să mai dezvolt niște instalații care pornesc de la protecția împotriva rozătorilor. Țin minte că la noi se dădeau picioarele pătulului cu vaselină ca să alunece șobolanii și să nu ajunga la porumb.

Am ajuns să cercetez sistemul și în alte regiuni de pe glob, am găsit niște ilustrații din America din secolul trecut cu coșteie unde se puneau bucăți de sticlă de arătau ca un fel de coloană pe care aluneca șobolanul. Am făcut multe desene, când le pun pe pereți îmi dau seama că mai am de lucru pe tema asta cel puțin vreo 6-7 ani de acuma încolo. Tot descopăr, e o sursă bogată care mă inspiră mai mult decât orice si unde găsesc și asocieri de concepte care au un dublu înțeles, care au metafore.

De exemplu mergeam cu tata la fermă cu bicicletele. Mașinile care transportau furaje ca sa poata intra în fermă, trebuiau să treacă printr-un bazin de ciment umplut cu o substanță albăstruie de sterilizare a roților, ca să nu fie aduse din afară. Și cei care ieșeau din fermă treceau tot pe acolo, să nu ducă în alte ferme germenii de la noi. Pentru mine ritualul este ca o purificare, o poartă, așa îi văd sensul metafizic. Era în sine o chestie foarte tehnică legată de procedee stricte care însă mă inspiră și unde văd tot felul de sensuri.

Știai că dintre toate mamiferele de pe planetă, cele domestice sunt cam 65%, cele sălbatice 5 % și restul oameni? M-am întrebat de ce nu li se dă o importanță mai mare animalelor domestice ca subiect. Din cauza asta nu aș vrea  să mai reprezint figura umană pe care o găsești excesiv în artă de la începuturi. Nu văd de ce ai mai vrea să o ilustrezi, mi se par mai interesante animalele care sunt în slujba ființelor umane.

Desen din expozitia "Water Food Shelter", MANC 2019

Desen din expozitia “Water Food Shelter”, MANC 2019

 

De ce nu ai simțit nevoia să prezinți și fizic animalele? 

Fizic ele nu trebuie arătate, ca să le simți prezența și să știi că sunt acolo. Ar fi prea ușor să-i dau vizitatorului totul mură în gură și ar fi prea simplu de descifrat, nu văd ce rost ar avea. M-a întrebat o doamnă de ce nu pun porci și găini în cotețe. Și i-am spus că nu era chiar asta ideea din spatele conceptului.

Am mai avut o expoziție la galeria Sandwich care e un spațiu între două ateliere de metal unde se cere să intervii în mod special. Acolo am creat un coteț de păsări reinterpretat. Am făcut un Infinity Room în care aveam oglinzi paralele care multiplicau totul la infinit. Am folosit 3 scărițe pentru găini, ca o reinterpretare a scării lui Escher, artistul olandez. În instalația asta nu exista o relație reală a verticalei și orizontalei, nu era clară mișcarea între sus și jos. De aceea am o scară cu capul în jos, alta care urca, un fel de paralelă care aducea mister printr-un efect de vid și iluzii optice.

Intrarea în galerie se făcea pe o platformă ca o scăriță de găini mai lată, ca la animalele pe care le avea tata. Înăuntru am pus pietriș care să-ți scrâșnească sub picioare când intri, și să reproducă exact zgomotul făcut de găini, pe care de data asta îl generai tu. Când era ușița deschisă, totul era scaldat intr-o lumina naturala alba, dar o dată ce intrai și închideai ușa după tine, neoane colorate se activau și totul devenea roșu. În creșterea găinilor, lumina roșie este folosită în cazurile de canibalism. Când o găină este atacată de alta, lumina albă face se sa vada sângele, iar toate celelalte găini o vor ataca la rândul lor. Așa s-a gândit o lumină roșie în ca să nu se mai distingă culorile, unde găinile se calmează și își trăiesc în continuare viața fericite.

 

Dan Vezentan, 2016 "Feed Me : No Gravity", 2016. Wood, mirrors, neon, gravel, light switch, ropes. 130 x 300 x 350 cm Interior view

Dan Vezentan, “Feed Me : No Gravity”, . Wood, mirrors, neon, gravel, light switch, ropes. 130 x 300 x 350 cm Interior view

 

Dan Vezentan "Feed Me : No Gravity", 2016. Wood, mirrors, neon, gravel, light switch, ropes. 130 x 300 x 350 cm. Exterior view

Dan Vezentan “Feed Me : No Gravity”, 2016. Wood, mirrors, neon, gravel, light switch, ropes. 130 x 300 x 350 cm. Exterior view

 

Ai ajuns anul trecut cu Sandwich în Art District din Beijing. Cum a fost?

Prin Centrul Cultural Român ne-am dus la o expoziție de grup cu alți artiști chinezi din Beijing la galeria C 5, unde am mai construit un coteț. Coop No. 5 l-am numit, a fost mult de lucru. L-am reconstruit în trei zile chiar la Beijing unde am stat zece zile. A fost fain, orașul e uriaș binenteles și foarte poluat.

Schimbul cultural a fost inițiat de cei de la Sandwich cu galeria chineză și cu Institutul Cultural Român din Beijing. S-a numit Prietenia Româno – Chineză, Romanian Chinese Cafeteria, gândită ca o platformă de colaborare intre tinerii artisti din cele doua tari. Și cotețul a rămas acolo, e demontat dar e acolo. M-a impresionat în China mărimea neinchipuit de mare a colecțiilor de artă contemporană, care sunt expuse in muzee si institutii pe masura. Unde am fost noi, în 768 Art District din Beijing, galeria C5 se află într-o fostă fabrică de armament construită de est-germani în anii 50-60. Clădirea, abandonată, a devenit un mare centru cultural unde pe o rază de 1 km se află tot felul de construcții după cum era organizată fabrica și unde acum erau pavilioane, galerii de artă și muzee private.

Piața chineză de artă contemporană este în momentul acesta foarte sus, colecționarii chinezi sunt oameni care s-au îmbogățit peste noapte și se apucă să strângă artă din dorința de a investi. Ceea ce duce la o piață în dezvoltare unde activitatea artistică e importantă chiar dacă nu e toată foarte calitativă. Unii colecționari sunt atât de bogați încât ajung sa-si expuna numeroasele achizitii in propriile muzee private. Un fel de next level: după 7 iahturi cumpără artă cum nu mai au ce să mai cumpere. Ei, glumesc, unii chinezi se pricep foarte bine la artă. Au creat centre culturale sau ONG finanțate de mari companii care organizează de exemplu rezidențe pentru artiști și care acordă fonduri pentru proiecte mari.

Alex Niculescu și galeria Sandwich cunosc bine zona acesta, ei sunt oamenii de legătură, eu se întâmplă să fac parte din gașca de prieteni. Cei de la Sandwich au avut mult fler cu ideea galeriei lor de la Combinatul Fondului Plastic, care a devenit repede un loc special. Aici l-am cunoscut acum 2 ani pe Mike Nelson, un artist britanic foarte bun, care acum are o expoziție de 7 luni la muzeul Tate Britain din Londra. Nelson face sculptură, a fost nominalizat la premiul Turner acum câțiva ani, unul dintre marile premii engleze de artă și a reprezentat Anglia la Bienala de la Veneția din 2011.

Fiind prieten cu Dan Perjovschi, care expusese deja la Sandwich, lui Nelson i s-a părut un loc foarte cool unde a vrut să vină și el. Nu cool în stilul hipsteresc, ci cool ca idee și concept. Nelson are un fel special de a funcționa, face mai multe expoziții, interventii in spatii și mai puțin comerț, nu vrea să devină multi-milionar. Intervine în spațiile anumitor instituții care-și permit să păstreze pe urmă instalația lui și să o și cumpere. La noi nu s-a ajuns încă la așa un sistem de colaborare cu institutiile … Am mai vorbit noi de piata de artă cu galeriile ei versus scena de artă cu instituțiile, care se susțin unele pe altele. Este un mediu întrepătruns, unde ca artist trebuie să joci în amândouă taberele ceea ce e destul de dificil, de regulă artiștii joacă sau într-una sau în cealaltă. Instituțional și cu galeriile, cu Sandwich suntem pe mai multe planuri.

Alexandru Niculescu, Dan Vezentan "Cannibal Disco" 2014, MNAC. Installation view

Alexandru Niculescu, Dan Vezentan “Cannibal Disco” 2014, MNAC. Installation view

 

Cum ai ajuns de la o galerie experimentală la o expoziție personală la MNAC? 

Alex Niculescu m-a  încurajat și așa am primit propunerea lui să expun la Sandwich. Am avut încredere, continuăm împreună să vedem ce se întâmplă mai departe. Este important că suntem un grup și ne ajutăm, ca artist singur nu ai cum să le faci pe toate și nu ai resursele necesare. Ei organizează constant evenimente unde au venit cei de la MNAC, curatori și galeriști. Au reușit să creeze o cale unde totul este fresh și funcționează foarte bine, așa au ajuns și în China și cu siguranță vor merge și la Bienala de la Veneția, iar în iunie o să fie la Liste Basel în Elveția. Locul unde se află Sandwich este foarte special, când au venit cei de la galeria Nicodim, cea mai importantă galerie de artă contemporană de la noi, au așezat-o alături.

Pe Călin Dan, directorul de la MNAC, îl știam din umbră de vreo 15 ani când mergeam să văd expozițiile grupului Subreal din care făcea parte împreună cu Iosif Kiraly.  Sunt doi artiști și oameni care îmi plac mult.

Acum vreo 4 ani, Alex impreuna cu Adrian Bojenoiu de la Sandwich au organizat un eveniment numit Bienala Mobilă. Ideea era să reunească vreo 30 artiști și curatori care să se plimbe împreună cu autobuzul timp de 7 zile prin Oltenia. Un fel de călătorie de documentare care să servească de inspirație pentru lucrări și colaborări viitoare. Am ajuns până  la Târgul Jiu și Craiova, printre altele, iar în 2015 a avut loc o expoziție de grup la MNAC în urma experimentului Bienalei Mobile unde am expus împreună cu Alex o instalatie vizuală numită “Cannibal Disco” care a avut un feedback pozitiv și așa l-am cunoscut mai bine pe Călin.

Apoi lucrurile s-au înlănțuit repede. Anul trecut, cu doar vreo 8 – 9 luni înainte, Călin mi-a propus să expun la MNAC ceea ce avea să fie personala “Apă, hrană, adăpost”. Și mă bucur și îi mulțumesc, el a înțeles exact ceea ce doream să fac. M-a sprijinit în ceea ce avea să fie o nouă aventură artistică timp de 5 luni, în care am organizat tururi ghidate, am avut și grupuri de curatori și de amatori de artă contemporană, cât și de copii care s-au distrat grozav și care au fost poate cei mai pretențioși vizitatori.