Despre cum să fii tu însăți în loc să te gândești dacă placi altora, cu Joyce DiDonato, mezzosoprana care a electrizat publicul la Festivalul George Enescu.
O siluetă elegantă vine spre mine cu pași hotărâți. Joyce DiDonato se află pentru prima oară în România, cu ocazia unui recital la Festivalul George Enescu, în timpul căruia a reușit să transforme impunătorul Ateneu într-un salon privat prin poveștile ei muzicale.
Cunoscută pentru tehnica vocală, imaginația sa muzicală și emoția pe care o pune în interpretările ei, mezzosoprana americană gășește întotdeauna un unghi nou de abordare pentru rolurile clasice din lucrările lui Haendel, Donizetti, Mozart sau pentru cele moderne. A fost recompensată de-a lungul carierei cu numeroase premii, printre care două Grammy pentru cel mai bun artist vocal. Și tocmai a fost desemnată cântăreața anului de către Opus Klassik pentru Songplay, albumul ei recent cu accente jazzy.
Zâmbitoare și deloc formală, Joyce DiDonato mi se arată la polul opus față de stereotipul divei capricioase. Nu privește lumea de la înălțimea faimei sale și nici nu se ferește să vorbească despre temeri și imposibilitatea de a atinge perfecțiunea – de multă vreme, un standard al domeniului.
Joyce DiDonato – Vocea interioară
La 28 ani, o personalitate a muzicii clasice ți-a spus că nu ai nimic de oferit din punct de vedere artistic. Cum ai trecut peste momntul acesta?
Cred că de la strămoșii mei irlandezi mi se trage încăpățânarea. Am decis destul de devreme că nu voi da nimănui putere peste bucuria, satisfacția și integritatea mea. Am trecut prin câteva situații delicate în carieră, și asta a fost una dintre ele. Însă lecția cu adevărat importantă a fost că acea persoană simțea că nu aveam nimic de spus ca artist.
Deci trebuia să mă asigur că pe viitor nu va mai exista vreo îndoială asupra a ceea ce am de zis. Mi-a dat seama că atinsesem un punct sensibil: pe atunci incercam să fiu cântăreața tipică de muzică clasică. Veneam la audiții ca un personaj pe scenă în loc să fiu eu însămi. Tot incident a fost, până la urmă, un cadou. M-a galvanizat ca artistă.
Joyce DiDonato, foto Bill Phelps
Recunoști că ai fost un “show starter” și că ai parcurs un drum lung ca să ajungi acolo unde ești acum. Într-o lume obsedată de rezultate rezultate rapide, perfecțiune, viteză̆ și succes, cum reușeșți să-ți găsești echilibrul?
Întrebarea este dacă vrei constant să fii ridicat în slăvi sau vrei să devii un artist mai bun. În cel din urmă caz, ai de muncit mult cu tine. Nu doar ca vocalist sau muzician, ci ca om. Ai de ajustat egoul, neîncrederea, îndoielile care te împiedică să te deschizi lumii și să împărtășești arta ta cu ceilalți. E un exercițiu dificil să te uiți la tine, dar e singurul fel în care poți să devii un artist mai bogat. De exemplu, dacă ceva nu merge cu vocea, de obicei există prin preajmă un blocaj personal. Poate fi neîncredere, poate fi ciudă, poate fi faptul că nu crezi cu adevărat în tine, că-ți lipsește convingerea că ai ceva de zis, poate fi gelozie. Și asta este adevărață muncă̆ a unui artist – de a ajunge la acel punct din el care-l va face pe ascultător să izbucnească în plâns.
Mi-a plăcut ce ai spus mai demult referitor la industrie și public: „Nu pândi ceea ce căută ei în tine, asta înseamnă moarte artistică.” Care este cel mai bun mod de a aborda o nouă colaborare, un alt rol sau alt muzician ?
Dacă ajung pe scenă și încerc să fiu ceea ce producția sau dirijorul caută, voi diminua sau înlătura ceva în mine ca să fiu ceea ce ei se aș̦teaptă să fiu. Mă bucur că am spus lucrul ăsta, încă sunt de acord
cu mine însămi. Ca să ajung la autenticitate, să fiu în armonie cu compozitorul pe care îl interpretez, cu textul (care e
esențial pentru mine, cântăreața), cu ritmul, trebuie să ies din mindset-ul ăsta. Doar aș̦a voi deveni una cu muzica și expresia ei în varianta cea mai bună pe care o pot da atunci și acolo. Dacă mintea mea e ocupată să placă și să fiu ceea ce ei așteaptă să fiu, îmi voi condiționa vocea ca să pot cânta ca [Teresa] Berganza sau [Cecilia] Bartoli. Sau voi face o frazare tradițională în loc să ajung la sursa muzicii și să caut acolo de ce am de interpretat un legato sau un stacatto. E esențial să-mi pun toată energia în muzică, nu în ceea ce se află lângă ea.
Vorbind de greșeli, care a fost cea care te-a ajutat să mergi mai departe?
Am făcut multe greșeli pe parcurs. Nu-mi aduc acum aminte de una în special, știu doar că mă simțeam ca o impostoare la audiții sau în primele mele roluri, când încercam să „joc” rolul cântăreței de operă. Aveam părul coafat într-un anume fel, eram îmbrăcată într-un anumit stil, care, pur și simplu, nu mi se potrivea. Nu a fost doar un moment. La început aveam o stare constantă de nemulțumire cu ceea ce făceam. Aveam 31 sau 32 de ani, lumea se schimba după atentatele de la 11 septembrie, iar eu voiam să fac bine tot ce era necesar ca să devin o cântăreață de operă. Singura problemă era că nu eram eu cu adevărat. Am avut nevoie de vreo trei ani ca să am curajul să-mi spun că voi face meseria asta fiind exact așa cum eram. Abia atunci am început să mă bucur de ceea ce mi se întâmpla ca de un vis extraordinar în mijlocul căruia mă aflam. A urmat o înlănțuire de tot felul de detalii ce apăreau în munca mea, nu s-a petrecut o schimbare mare peste noapte. Acum însă, fundația mea este clădită, știu că e solidă ca o stâncă, mă simt foarte bine stând pe ea. Și continui să lucrez la ea. Rămân curioasă față de tot ce mi se întâmplă și îmi place să știu că mai sunt multe de învățat.
Joyce DiDonato foto Salva Lopez
Joyce DiDonato foto Simon Pauly
În arena deschisă care este muzica clasică, recunoști că tuturor le e frică și că fiecare își dorește să fie important.
Spun asta parțial pentru mine însămi. Mă aflu într-un domeniu vast, unde standardul e o perfecțiune pe care știu că nu o voi atinge. Dar pot încerca! Încrederea mea vine, în primul rând, din pregătire. Apoi, nu mă concentrez pe ce crede lumea despre mine, dacă mă place. Aceasta e o capcană în care noi, cântăreții, putem cădea ușor pentru că depindem de cei care trebuie să ne placă pentru ca să ne angajeze, să ne înnoiască contractul, să cumpere bilete la spectacole ș.a.m.d. Însă prefer să mă concentrez pe ceea ce am nevoie să spun și să trăiesc în momentul prezent. La recitalul de la Ateneu, fiecare arie e diferită și are o poveste proprie în care personajul și cântecul au câte o motivație profundă. Dacă mă focusez pe aspectul acesta și mă simt pregătită, nu mai am loc mental să fiu speriată sau preocupată cu ce vor gândi ceilalți. Știu că nu voi fi perfectă pentru că aș̦a ceva nu există. Însă astfel voi găsi emoția pură care va ajunge la inimile celor din sală, lucru pe care-l simt ori de câte ori se întâmplă. Iar asta e o prioritate pentru că a ajunge la inimile oamenilor nu se întâmplă în viața modernă de zi cu zi.
Întrebarea este dacă vrei constant să fii ridicat în slăvi sau vrei să devii un artist mai bun. În cel din urmă caz, ai de muncit mult cu tine. Ai de ajustat egoul, neîncrederea, îndoielile.
Joyce DiDonato
Cum ai ales programul recitalului din cadrul Festivalului George Enescu, care cuprinde Mozart, Rossini, Hahn și superba piesă a lui Pablo Luna?
Ariile selectate compun împre- ună un portret de femei frumoase, de personaje feminine care au trecut prin mari obstacole și nu au ezitat să-și ia soarta în mâini. Nu a fost o alegere calculată, dar sunt poveștile pe care-mi place să le spun.
Din 2016 participi la un program cu deținuții de risc înalt din închisoarea Sing Sing. De ce ai simțit nevoia să te implici așa de mult?
Când vezi oameni care suferă, care au ajuns în circumstanțe foarte grele în viața lor, care au greș̦it, nu poți să stai și să te uiți. Sau când vezi un sistem care e în mod constant împotriva unei bucăți mari de populație. Mi se pare extraordinar să lucrez cu ei. Unul dintre deținuți va fi eliberat luna aceasta, în octombrie, va merge de la închisoare la Carnegie Hall, unde va da un concert într-una dintre sălile destinate educației, acolo unde îmi țin și eu masterclass-urile. O să cânte o piesă pe care a scris-o în închisoare. Își va croi prin muzică drumul înapoi, după vreo 20 de ani petrecuți în închisoare.
Anul acesta ai împlinit 50 de ani, știu că-ți place mult să pictezi și ești foarte prezență pe social media, unde te ocupi chiar tu de contul personal. Ce relevanță are pentru tine social media azi?
Găsesc că se transformă mult de la un an la altul. Mi-aduc aminte cum la început puneam social media pe planul întâi – mi se părea foarte interesant că mă conecta cu oamenii, îmi plăcea să arăt procedee și tehnici. Era prima oară când lumea închisă din spatele operei se deschidea audienței de pretutindeni. Acum toată lumea e grăbită să aibă păreri despre orice pe social media. Obiș̦nuiam să mă arunc drept în mijlocul discuțiilor. Nu o mai fac. Observ că oamenii au nevoie să-și spună lucruri unii altora, dar, de fapt, nimeni nu ascultă. Toți vor să simtă că au dreptate, ceea ce mă include și pe mine, care am păreri foarte puternice în general. Însă lucrul acesta ațâță un foc în loc să-l calmeze.
Foto: Joyce DiDonato, Royal Opera House, Bill Phelps, Salva Lopez, Simon Pauly
Apărut in Harper’s Bazaar
Mai multe idei, inspirație, noutăți sau povești? Nu ezitați să mă urmăriți și pe Instagram.
Iar dacă articolul v-a plăcut, recomand și:
Cristian Măcelaru: “Când recunosc orchestrei că am făcut o greșeală, îi arăt că o respect”
Chestionarul lui Proust revizuit și corectat de Marius Constantinescu
Festivalul George Enescu 2021 – jurnalul indisciplinat al unei ediții memorabile
Sina Kloke: “Nu cred că există audiența generală care vrea întotdeauna compozitorii pe care-i știe”
