Dacă cineva mi-ar fi spus că punctul comun dintre mine și Kira Hagi este Martha Bibesco, aș fi rămas destul de surprinsă. Ceea ce s-a și întâmplat când am aflat că tânăra actriță, recent întoarsă de la Los Angeles, joacă pe scenă încă din iarna trecută rolul principal al piesei de teatru semnată de Ileana Răducanu cu și despre … prințesa română.

 

Toată un zâmbet, Kira este timidă și are o pereche de ochi mari, căprui, cu care te scrutează atent. Punctuală și foarte politicoasă, râde din inimă dacă o provoci – și gheața se sparge repede. Nu știu la ce mă așteptam, dar sigur nu la fata din fața mea.
Nu îi trebuie mult să-ți vorbească despre prințesa Bibesco, un personaj de care pur și simplu s-a îndrăgostit după o vizită la palatul Mogoșoaia și pe care a simțit instinctiv nevoia să o joace pe scenă. O alegere curajoasă și foarte ambițioasă, așa cum urma să aflu că este și Kira. Pe care o înțeleg perfect, Martha Bibesco mă preocupă constant de mai bine de șase ani, și o urmăresc când la Paris, când la București.

O puteam imagina ușor pe Kira în rolul Julietei sau Ofeliei, și îmi era aproape teamă pentru ea știind că atacă o personalitate atât de cuprinzătoare și cunoscută. Stând de vorbă cu ea, încercam să-mi dau seama cum tânăra de 23 ani cu accente de copil va reacționa pe scenă. Văzând însă mai târziu cum o juca pe Martha Bibesco în diferite etape ale vieții, mi-am dat seama că ea a înțeles frământările interioare ale uneia dintre cele mai celebre femei ale României interbelice. Pe scenă am descoperit o actriță foarte înzestrată, profundă și creativă de la care cu siguranță vom avea mari surprize în viitor.

Nu sunt foarte familiară cu lumea sportului, char deloc cu fotbalul, și spre rușinea mea nu știam multe despre tatăl Kirei. Poate tocmai de aceea am putut să o apreciez direct pe Kira pentru toată munca, efortul și determinarea ei de a merge cât mai departe și de a-și face un nume propriu, dincolo de prejudecăți și clișee.
De când ne-am văzut, Kira a terminat noua punere în scenă a piesei, una foarte diferită de versiunea în care am avut norocul să o văd. Redusă acum la două roluri, “Martha și George » devine mai nuanțată și concentrată printr-o abordare contemporană a piesei, unde coregrafia Eugeniei Stoian se împletește cu momente de umor dar și dramă. În rolul lui George-Valentin Bibesco, soțul Marthei, se află Jonathan Alexandru, fiul compozitorului Mihai Alexandru și al cântăreței Nicola. Iar chimia celor doi actori este evidentă, după se poate vedea și în clipul lansat înaintea premierei.
Grăbiți-vă, ultimile reprezentări pe anul acesta au loc astăzi, sâmbătă, 14 decembrie și marți 17 decembrie, ora 19h30,  la teatrul Nottara din București – avis nu doar amatorilor de teatru sau fanilor prințesei Bibesco, dar mai ales celor care vor să descopere un adevărat talent într-o mică bijuterie teatrală inedită.

Este prima piesă pe care o joci în România și deții rolul principal. De ce Martha Bibesco și ce te-a făcut să-ți dorești să o joci tocmai pe ea?

Este prima piesă care a beneficiat de o expunere mai mare în presă, adevărul este că nu e prima oară când joc pe o scenă de la noi într-un rol principal. Primul rol important cred că l-am jucat pe la 13 ani, pe scena Teatrului Mic, unde am jucat rolul Bad rock girl în piesa “Cum ar fi să fie altfel? ». Care a fost regizată tot de Filip Ristovski, cu care m-am regăsit peste ani și cu care am colaborat din nou pentru “Martha și George”.
Rol principal am avut și în “București, te iubesc!”, un mediu metraj în care doi adolescenți se întâlnesc întâmplător și își arată unul celuilalt locurile faine din oraș. Filmul încă poate fi văzut online, pe youtube.

Cât despre Martha, cred că ea m-a găsit pe mine, mereu zic asta. Anul trecut eram în palatul Mogoșoaia, mă dusesem să văd o expoziție de artă și acolo am dat de o doamnă foarte drăguță, care povestea cu atât de mult entuziasm și pasiune despre prințesă. Îmi cer scuze că nu i-am reținut numele, însă doamna respectivă m-a făcut curioasă să descopăr mai departe istoria prințesei Bibesco.
Îmi amintesc că m-am oprit în librăria palatului și am cerut toate cărțile scrise de Martha, sau despre ea. Apoi am sunat-o pe Ileana Răducanu, care este scenarist și dramaturg pe lângă multe alte lucruri creative foarte faine pe care le face și pe care o știu de o viață. Întâmplarea face că ea locuia foarte aproape de Mogoșoaia și am putut să ne întâlnim în aceeași zi, în care entuziasmul meu căpătase deja cote exagerate. Știam că trebuie să explorăm subiectul, dar la momentul acela nu știam prea bine cum.

Te-ai îndrăgostit de personajul Marthei chiar la ea acasă, la Mogoșoaia. Ce mai exact te-a făcut să te simți așa de apropiată de ea ?

M-a fascinat în primul rând că Martha era o femeie atât de emancipată pentru perioada în care s-a născut și a trăit. M-a înduioșat devotamentul ei sincer pentru țara ei, pentru România,  și, evident, în valorile acestea m-am regăsit. Mi-au plăcut și controversele legate de ea, pentru că mi-am dat seama că e acolo o poveste care merită spusă.
Am înțeles că a fost o femeie atât de inteligentă și de creativă încât era în stare să-i cucerească imediat pe cei cu care intra în contact. Dar mi-a fost apoi foarte clar faptul că, deși a excelat în toate domeniile care țineau de cultură și a fost și un politician abil (probabil asta moștenise de la tatăl ei), în realitate singura dorință a Marthei era să fie iubită de cei pe care ea îi iubea cu pasiune. De mama ei, de tatăl ei, de soțul ei…
Sincer, degradarea căsniciei ei cred că m-a bulversat cel mai mult. Am crescut crezând că dragostea e forever și aveam naivitatea asta (ascunsă, ce-i drept), că dramele se întâmplă doar în filme. Ei bine, trecerea asta de la iubire înfocată la indiferență și la rănirea intenționată a jumătății tale mi s-a părut cea mai grea lecție de viață de până acum.

 

5870_Martha_si_George_cover_FB

 

 

O joci pe Martha la 20 ani dar și mai în vârstă – cum înțelegi la 23 ani o femeie care a trecut prin două războaie mondiale și multe încercări personale destul de complexe?

Nu am pretenția că aș putea să înțeleg tot prin ce a trecut ea, dar încerc să mă documentez și să înțeleg trăirile omenești prin prisma ei și a poveștilor Marthei. Datoria mea ca actor este să transmit emoții publicului și să redau povestea, care să fie trăită cu intensitate maximă de către spectatori. Eu nu vreau să devin Martha, încerc să fiu cât mai autentică pur și simplu ca personaj.
În același timp îmi doresc să fiu cât mai aproape de emoțiile pe care le-a trăit ea și pe care le-a expus în cele peste 30 de volume și jurnale pe care le-a scris –  iubire, tristețe, suferință, recunoștință, curiozitate, pasiune, entuziasm, determinare …  Până la urmă e vorba de o aducere aminte și un omagiu. Un omagiu adus unei persoane care face parte din istoria României moderne.

Scenariul este scris de unul dintre mentorii tăi, Ileana Răducanu – ce a determinat-o să scrie o piesă despre Martha Bibesco și cum ați lucrat la rolul tău?

Când m-am gândit la Ileana, am rugat-o să scrie ceva, orice, despre Martha. Ileana este o femeie foarte ocupată și nu a fost simplu să o conving. Fără să vreau să fiu agasantă, îi mai dădeam întâlnire în Cărturești unde, ce să vezi, erau niște volume despre perioada interbelică și un capitol despre… Martha Bibesco.
Mai găseam câte o informație foarte interesantă despre prințesă și îi trimiteam link, sau îi scriam mesaje drăguțe pe Whatsap. Până într-o zi, când am primit piesa pe mail. Prima variantă era o abordare istorică și Ileana mi-a zis că dorește să mai schimbe detalii la ea, deci să am răbdare și să mai aștept.
Câteva săptămâni mai târziu, am primit o nouă variantă, complet diferită, care devenise povestea romanțată a Marthei și soțului ei, George-Valentin Bibesco. Versiunea aceasta am ajuns să o și jucăm, pentru că ne-am îndrăgostit toți cei implicați de ea, din momentul în care am citit-o.
Deși am încercat toate ipostazele unei producții (regie, producție sau scenografie) în alte proiecte pe când locuiam la Los Angeles, la “Martha și George” nu mi-am pus problema asta. Abia dacă m-am încumetat să mă implic în partea de organizare, faptul că a trebuit să interpretez un rol atât de complex a fost pentru mine suficient.

Mi-ai spus că-ți place să scrii scenarii, nu ai simțit nevoia să te implici în textul piesei?

Nu, chiar deloc. Înțeleg întrebarea, asta e o meteahnă generală pe care am observat-o deseori la co-naționalii mei.
E impresia asta că ne pricepem la toate, sau că părerea noastră contează, indiferent de cât de mică experiență avem într-un anumit domeniu. Eu am crescut cu un concept clar legat de orice meserie, din orice domeniu: este foarte important ca atunci când te implici într-un proiect să știi să găsești o echipă de profesioniști care să te ajute să creezi magia.
Când crezi că știi tu să le faci pe toate pentru că nu e nimeni care să știe mai bine decât tine, atunci poți să fi sigur că ai șanse mult mai mari să pierzi decât să câștigi.

Ne vei surprinde curând cu un proiect la care ai scris și scenariul ?

Poate, în viitor. Eu scriu destul de mult, dar cred că îți trebuie o anumită maturitate dată de experiențe de tot felul ca să-ți permiți să îi supui și pe alții la trăznăile gândurilor proprii. Toate la timpul lor.

L-ai interpretat pe Hamlet când ai stat în Los Angeles la îndemnul profesoarei tale, Mary Cobb, pe care o numești « cea cu IQ-ul de 200 ». Martha este o direcție foarte diferită, cu ce rămâi după ce o interpretezi pe scenă?

De la Martha am înțeles că este foarte, foarte complicată iubirea. Cum zice și personajul soțului ei, prințul George – Valentin, există nuanțe de gri, lucrurile nu sunt alb și negru întotdeauna (râde).
Și cred că, după fiecare rol pe care îl interpretez, rămân cu o lecție de viață. În State am interpretat roluri din toate categoriile sociale, și din toate timpurile, de la Hamlet la biata tânără gravidă din zilele noastre abandonată pe stradă. Evident că, undeva, lucrurile astea se așează în mine, la nivelul subconștientului.
Consecința faptului că l-am jucat pe Hamlet a fost că am învățat cum arta nu are bariere, cum poți fi un prinț înnebunit de durere și furie pe unchiul tău, dar poți să fii și o fetiță diafană și naivă. Toate acestea sunt perfect acceptabile dacă ești bun, credibil ca actor.
Doamna Cobb (care a fost un reper important în viața mea și care acum probabil îi învață pe îngeri să-și ia rolurile în serios), mi-a oferit această încredere indestructibilă în ce pot face: nu contează cine ești, sau cum arăți, și nu există roluri prea mici sau prea mari pentru tine.

Ai făcut școala de actorie la Los Angeles, ai avut propuneri « de nerefuzat » și totuși ai ales la 21 de ani să te întorci în România. Știu că este întrebarea care poate ți-o pun foarte mulți, dar ce te-a făcut să spui “nu” unei cariere americane, mai ales la Los Angeles ?
Nu sunt o profesionistă care zice NU, dimpotrivă! Înot unde mă duce valul și mai ales unde simt că există oportunități să mă dezvolt. Am ajuns în America pentru că acolo am primit o bursă la o universitate care avea o reputație foarte bună.
După ce am terminat, am început câteva proiecte acolo, dar întâmplarea a făcut să fiu distribuită în filmul lui Toma Enache, “Între Chin și Amin”, care vorbește despre experimentul Pitești care a avut loc la începutul anilor 50.
Atunci am aflat ceva despre mine. Îmi plac subiectele grele, istorice, reale, îmi plac discuțiile pe care le stârnesc astfel de subiecte. Și îmi iubesc țara, simt că locul meu o să fie mereu aici. Poate asta de la tata mi se trage, nu știu sigur. Cert e că deocamdată mă simt între două lumi, între State și România.

Printre întâlnirile care te-au marcat la L.A, cum a fost cea cu Al Pacino ?
Am fost la un Q&A în timpul facultății, un workshop la care am stat la o coadă de câteva ore ca să-l ascult pe acest monstru sacru vorbindu-le studenților. A fost un moment de neuitat pentru că am înțeles atunci că nu ai nevoie de multe ca să fii un actor genial. Trebuie să fii sincer, față de tine în primul rând, apoi față de ceilalți – cred că acolo e cheia.
Ce m-a marcat? Hmmm… Poate faptul că Pacino este foarte scund ca înălțime. M-am simțit excelent,  și eu sunt micuță de statură și până am acceptat ideea că nu o să mai cresc, a durat ceva timp.

Ai învățat mai multe fațete ale meseriei de actor cât ai fost în străinătate, ca de exemplu producția sau partea foarte tehnică a ei. Înafară de scenă, care clar are prioritate pentru tine, cât de mult te-au ajutat celelalte aspecte ca să-ți dai seama ce se așteaptă azi de la o piesă de teatru sau un film? 

Este foarte important ca mesajul pe care îl transmiți cu piesa sau filmul în care joci să fie unul în care cineva să se regăsească. Când mergi la teatru ca spectator, vezi doar produsul finit, rareori rămân oamenii în sală să citească genericele. Și ca orice altă artă, totul este subiectiv și foarte personal. Un tablou mă poate emoționa până la lacrimi, în timp ce pe altcineva îl poate lăsa complet rece și indiferent. Ambele situații sunt plauzibile. La fel și în teatru sau film, arta este universală și oferă emoții. Ne ajută să creem o identitate și să rămânem în sufletele generațiilor viitoare.

“Este foarte important ca atunci când te implici într-un proiect să știi să găsești o echipă de profesioniști care să te ajute să creezi magia. Când crezi că știi tu să le faci pe toate pentru că nu e nimeni care să știe mai bine decât tine, atunci poți să fii sigur că ai șanse mult mai mari să pierzi decât să câștigi.”

 

Mi-a plăcut mult că ți-ai dorit să te descurci singură când ai plecat pentru studii la LA. Și nu ai vrut să fi ajutată de cei de acasă – ce a fost cel mai greu în aventura asta?
De fapt, nimic nu mi se pare acum greu, privind în urmă. Poate atunci când lovea dorul de ai mei, sau când răceam din două în două săptămâni din cauza contrastului mare dintre temperatura aerului condiționat din interior și a vremii foarte calde de afară, sau când duceam la câte un casting unde nu primeam rolul și atunci simțeam cel mai necăjit om de pe planetă. Dar toate acestea îmi par acum frivolități în raport cu greutățile cu care se confruntă milioane de alți tineri. Da, am plecat singură la L.A., dar adevărul este că am fost susținută și ajutată de cei dragi.

Nu mă plâng că mi-a fost greu, fiindcă a fost decizia mea de a pleca și mi-o asum. Dar nici nu pot să spun că a fost floare la ureche. Mai ales că beneficiez de spiritul ăsta de competiție pe care l-am moștenit de acasă. Am terminat facultatea în primii 5% cu notele cele mai mari. Desigur, asta nu mi-a adus vreo recunoaștere importantă înafara faptului că am primit câteva oferte de job și încă sunt percepută acolo ca o tocilară (râde). Pe de altă parte, nu a fost o aventură, ci pur și simplu un capitol din viața mea în care mi-am făcut niște prieteni pe viață și mi-am întărit credința totală în pasiunea mea de a face artă.

Spui că teatrul este sufletul tău și filmul ambiția ta – va urma un proiect de film sau o piesă de teatru?
Sau poate ne surprinzi cu ceva neașteptat?

Nu am de unde să știu unde mă va duce viața si ce proiecte voi face în viitor. Unele dintre ele sunt în lucru și încă nu am voie să le dezvălui dar îți pot spune sigur, și te aștept cu drag sa vezi “Între Chin și Amin”, care a avut premiera la sfârșit de iulie. Rolul meu e mic dar intens, iar povestea tragică din perioada aceea merită să fie descoperită de toată lumea.
Ar mai fi de aflat că pregătesc o versiune în engleză la “Martha și George”, pentru că e un spectacol pe care ne dorim să îl plimbăm prin lume și de aceea a devenit o piesă cu două personaje – când sunt foarte mulți actori, e greu să îi sincronizezi (prima versiune a piesei avea vreo 10 personaje pe scenă). Desigur, o să jucăm în țară spectacolul în varianta originală de câte ori o să avem ocazia.
Despre alte proiecte, promit să mai postez pe pagina mea de Facebook și de Instagram. Nu sunt eu foarte activă, mi s-a reproșat deja lucrul acesta, dar prefer să fiu concinsă în informații. Așa sunt eu… :).

“Martha și George” de Ileana Răducanu
Cu: Kira Hagi, Johnny Alexandru in rolurile principale
Regia: Filip Ristovski
Coregrafia: Eugenia Stoian
Muzica: Johnny Alexandru
Videoproiecții: Radu Burduj
Credit foto: Cosmin Popescu

Sâmbătă, 14 decembrie, și marți, 17 decembrie, ora 19h30, sala George Constantin, Teatrul Nottara, București

 

Spectacol-Martha-si-George_crop