sabina ulubeanu-code noir style-interviu

Când îți dai întâlnire “pentru un ceai” cu Sabina Ulubeanu, trebuie să fii atentă – riști ușor să petreci o jumătate de zi cu ea și nici să nu-ți dai seama când și unde a fugit timpul. Pentru că poți vorbi cu Sabina despre absolut orice, de la artiști vizuali la mâncare italiană, cum a fost la Viena weekend-ul trecut, ce ne facem cu schimbările climatice, originalitate, modă, cum e cu doi adolescenți sau ce mai e nou pe beauty. Și să descoperi, dincolo de foarte apreciata compozitoare de muzică contemporană, un om care-și asumă pasiunile și care nu face lucrurile pe jumătate.

Îmbrăcată într-o cămașă de jean brut și un pulovăr negru, Sabina are un zâmbet larg subliniat de un ruj viu cu tentă orange – mi-a arătat culoarea ei preferată de la Lisa Eldrige care îi da o tentă chic de anii 50 frumos contrastată cu ținuta ei. Mă gândesc că este o idee bună pentru un shooting de modă și-l notez în caietul meu mental, cu atât mai mult cu cât a asortat bleumarin cu negru, una dintre combinațiile mele preferate.

Dacă ar fi să-i fac un portret în cărbune, primul lucru pe care aș încerca să-l surprind este felul cum zâmbește Sabina și apoi ochii – pentru că surâde și cu ei. După asta, cred că m-aș întreba cum să redau “tourbillon”-ul Ulubeanu din fața mea pe hârtie, din câteva linii – entuziastă și cu păreri clare și argumentate, o simți în femeia de azi pe studenta care contesta și se certa cu toți profesorii, cum spune ea, pe care ți-o descrie râzând. Dacă s-ar fi născut în altă țară, Sabina sigur s-ar fi aflat în Franța și ar fi făcut revoluția în plin mai ’68 și poate ar fi devenit avocată.

Dar norocul a făcut să fie născută mult mai târziu, să urmeze liceul de muzică și Conservatorul, Facultatea de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie muzicală și să evolueze într-un cadru artistic care i-a hrănit creativitatea în modul cel mai activ. Și dincolo de clișeele legate de domeniul în care lucrează și faptul că ne-am întâlnit la festivalul George Enescu (unde, o să spuneți, era firesc să dau nas în nas cu o muziciană), Sabina mi-a arătat cât de conectată este cu ceea ce se întâmplă în jurul ei și care o preocupă. În felul ei, explicând seriozitatea cu care tratează lucrurile cu un “am fost cam tocilară în școală, deci mi-au rămas ceva reflexe și rămășițe”.

De ce ai vrut să fii compozitoare de muzică contemporană ?

Mi-a plăcut mereu să improvizez, dar nu îndrăzneam să cred că pot compune. De când eram copil și aveam în repertoriul de examen sau la vreun concurs așa zisa „piesă românească obligatorie” (sau vreo manifestare cum era Cântarea României) unde trebuia sa interpretezi compozitori români de muzică clasică.
Mi s-a părut că am mult mai multă libertate în muzica mai nouă, o învățam paradoxal, mult mai repede decât restul repertoriului, mă simțeam perfect pe scenă cântând-o. O astfel de siguranță mai aveam doar când învățam ceva de Bach, erau într-un fel două extreme ale istoriei muzicii care mă atrăgeau.
Când am mai crescut, am început să învățăm în școală și măruntaiele științifice ale muzicii, așa zisele materii teoretice precum armonie, contrapunct, forme și analize. Practic învățai legile după care se înlănțuie sunetele și structurile folosite de compozitorii pe care îi abordai la lecțiile de instrument. Asta a făcut ca într-o perioadă de îndoieli pianul să pară din nou interesant, și apoi să mă gândesc la o carieră ce implică mai mult această latură teoretică a muzicii. La 16 ani și jumătate am început să iau cursuri de compoziție în privat, căci la școală nu există nici până azi acest modul, și după primul preludiu scris am știut că da, asta vreau să fac.

Ce este în mintea unui artist când interpretează muzica, cum transformi sentimentele în idei, în sunete? 

Atunci când încă mai cântam la pian în public, eram destul de cerebrală. Nu intram în vreo transă, eram atentă la partitură (cea din cap dacă era recital sau examen solo, cea de pe pupitru dacă era muzică de cameră). Totodată mă interesa să pot transmite cât mai fidel ceea ce credeam despre lucrarea respectivă, la nivel de trăire, dincolo de detaliile tehnice, nuanțe, idei muzicale cît mai clare, forma bine articulată și alte asemenea detalii „de compozitor”. Există și unele lucrări care îți produc o plăcere veritabilă atunci când le cânți, cum ar fi studii de Chopin sau Rachmaninov și Debussy, unde virtuozitatea se îmbină cu muzica, dar teoreticul e în umbra tehnicii. Acea comuniune cu instrumentul când „îți iese piesa” e pur senzorială și chiar o formă de mindfulness.
Mi-a plăcut foarte mult muzica de cameră pentru că e de nedescris bucuria pe care o ai cântând împreună cu altcineva, lucrul împreună, discuțiile, sentimentul că nu ești singur pe scenă, plus că muzica de cameră e preferata mea în toate epocile muzicale, chiar dacă iubesc enorm orchestra.

Cât despre cum transformi ce simți în compoziție, asta este probabil provocarea primordială pentru orice creator, în orice domeniu. Ce se întâmplă exact în creier n-aș putea să explic exact, mi-ar fi plăcut să se fi studiat creierele marilor compozitori și să avem răspunsurile. Mie de obicei îmi vin foarte ușor începuturile. Asta pentru că nu mă apuc de ceva până nu îmi este clar ce vreau să exprim. Îmi mai vin ușor și finalurile, pentru că știu unde vreau să ajung. Ce se întâmplă între ține foarte mult de tehnica muzicală, de lucru efectiv și de dexteritate. Te încurci atunci când nu știi ce ai de făcut. Când nu știi cum să păstrezi coerența ideilor tale.  Ce e fascinant pentru mine la compoziție e că acea stare de încurcătură îmi e necesară, înseamnă că nu pic într-o rețetă personală deja consumată. Atunci sondez în mine, în memoria mea, pentru a accesa zona de la care am pornit lucrarea, compoziția este practic o rememorare în timp a sentimentului inițial.

De ce zic mereu că pentru mine, și despre opțiuni personale? Pentru că e greu să ne punem problema originalității în secolul 21, ce e rețetă pentru unii poate pentru mine e o nouă descoperire, se scrie mult, în multe stiluri, în multe feluri, și e imposibil să prevezi  tot. Ei bine, pentru a putea transpune ce simt în sunete eu am avut nevoie, în devenirea mea, de tot travaliul teoretic specific școlii și de a păstra mereu justa măsură între siguranță de sine, fără de care nu ai pune nimic pe hârtie, și cele mai crâncene îndoieli, care sunt singurele ce tot pot duce mai adânc în interiorul tău.

Spui că întotdeauna ți-a plăcut să te joci cu sunetele și mai ales cu pianul – dar faci și fotografie, performance art, proiecte multimedia și management cultural. Cât de important este să alternezi ?

N-am alternat până pe la 26 de ani, atunci am început să mă joc cu aparatul fotografic. Managementul cultural a venit abia din 2012, dar să spunem că mai organizam câte un concert în facultate, din când în când.

Performance art a sosit și mai târziu, când m-a rugat Irinel Anghel (la bază compozitoare, acum un artist multi/transdiciplinar) să particip activ la unele idei minunate de-ale ei. Ea crează spectacole de performing complexe, unde pentru fiecare creație a ei sunt alte personaje. Așa mi-a făcut plăcere să fiu pe rând o sperietoare de ciori sau un înger care interpreta cântecul « Lady from the radiator » din filmul Eraserhead al lui David Lynch.  Am avut emoții, mai ales când mi-am auzit vocea la repetiții – e totuși altceva față de atunci când cânți în casă pentru tine.

Fiecare etapă a venit cu îndoieli și griji, cum de nu mă dedic unui singur lucru?  Mai ales că am copii și timpul e limitat. Fotografia a umplut un gol creativ, fiica mea avea trei ani și, paradoxal, îmi era mai greu să mă organizez decât atunci când era bebeluș și eram extramotivată (și în burn out …) de licență și master. La trei ani un copil necesită mai multă atenție, a fost un context în care nu prea aveam acele ore nesfârșite de visare la masa de lucru ca în timpul studenției.
Fotografia a fost la început un debușeu, iar acum e ușor abandonată, compensez cu Instagram 🙂 Dar alternanța te ține cu picioarele pe pământ. Managementul cultural (mult spus în cazul meu, căci e un singur proiect) e o permanentă învățare, despre societate, despre oameni, despre bani, despre public, despre lume în fond. Și atunci, trăind mai divers, ai ce pune în compoziție. Cel puțin așa funcționează pentru mine.

Anul acesta este prima oară în 23 de ani când o femeie câștigă premiul pentru cea mai bună coloană sonoră. E vorba de compozitoarea islandeză Hildur Guðnadóttir (« Joker ») – ți se pare devreme sau prea târziu într-o industrie în care nu se aud multe voci feminine ?

A trecut nepermis de mult timp, desigur. Cred că e complicat să intri în această industrie, depinde de împrejurări foarte mult, dar și de un anumit monopol stilistic, de anumite clișee sonore care s-au stabilizat ca normă acum multă vreme. Sunt pline forumurile de gen de întrebări „cum să compun ca John Williams”.
Pe mine ce m-a bucurat foarte mult la acest premiu Oscar a fost  muzica în sine, ieșită din tiparele festivismului obișnuit, mult mai intimă, răscolitoare, potrivită filmului desigur, și în același timp nefiind simplistă. În afară de faptul că e o femeie premiată, e un alt tip de discurs muzical premiat. Unul mai curajos, mai asumat, mai personal. Cred că și asta e foarte important să reținem.

 

Te încurci atunci când nu știi ce ai de făcut. Când nu știi cum să păstrezi coerența ideilor tale. Ce e fascinant pentru mine la compoziție e că acea stare de încurcătură îmi e necesară, înseamnă că nu pic într-o rețetă personală deja consumată.

 

Ai fi tentată să compui muzică de film și dacă da, pentru cine ți-ar plăcea să o faci ? Cât de diferit este procesul de creație pentru un film față de o lucrare muzicală pentru orchestră / sală de concerte ?

Ador! să scriu muzică de film. Până acum am scris doar pentru filme mute, primul a fost Golem, în 2001/2002, parte a unui joint venture cu alți cinci compozitori, în cadrul unor cursuri la Bayreuth.  Mi-ar fi plăcut mult să pot lucra cu Bergman și am urât muzica din Bleu de Kieslowski, un film fabulos împănat de  o muzică plină de convenții, aș rescrie-o lăsând în urmă orice altceva. Nu înseamnă că mi-ar și ieși bine :), dar aș încerca.

În muzica de film (sau ilustrație de podcast) e foarte important să nu ai orgoliu. Trebuie să înțelegi cu delicatețe viziunea regizorului, e filmul lui și efortul tău e de a te potrivi echipei și ideilor filmului. Aici nu încape ego-ul compozitorului, decât în relație cu sine și munca sa, să dea tot ce e mai bun.  Pe de altă parte, dacă regizorul te-a ales pe tine, înseamnă că ceva din stilul tău l-a convins, așadar e important și să fii onest cu personalitatea ta. Diferența e dată de „ brief”. Pe de-o parte filmul te inspiră, pe de alta poți scrie muzică care să inspire (cum a fost în cazul Joker), dar și acolo scenariul a fost punctul de pornire. Diferența majoră este că trebuie să internalizezi sentimentul altcuiva, cu onestitate. Odată rezolvat acest aspect, munca de creație e identică cu orice altă situație.

Mulți din cei care nu știu cum e cu creația on daily basis cred de cele mai multe ori că un artist așteaptă să-l « pocnească » creația și atunci lucruri mari se întâmplă. Cum are loc procesul de creație la tine ? 

Acum m-ai prins într-un moment prost, în care nu-mi prea iese. Am încercat să stau singură la munte 8 zile – a funcționat în 2019, acum nu. Am aprins lumânări parfumate superbe, am făcut ordine peste tot, am ascultat alte lucrări, nimic. Acum 4 ani rămâneam singură la București, fără familie, pentru a lucra. Cu alte cuvinte, nu, nu am un ritual speicific și niciun buton magic pe care să apăs și să iasă. Probabil sunt condamnată să găsesc o modalitate nouă de a lucra cu fiecare perioadă prin care trec. O constantă ar fi că orele de stat locului doar cu foaia (sau laptopul) în față sunt imbatabile. Câteva note tot ies.
Nu există așteptare altfel decît activă. Nu compui, faci altceva, citești, asculți, analizezi, mergi pe  munte….uitatul la seriale chiar nu ajută, nici nivelul 3100 la Candy Crush,  sorry people 🙂

 

148731_750

Foto: Cornel Brad

 

Tehnologia devine inconturnabilă în viața de zi cu zi, deci și în artă. Cum resimți lucrul acesta în muzica clasică contemporană, poate ea să înlocuiască experiența unui muzician sau experiențele cu muzicienii ?

Îi admir nespus pe cei care știu să folosească tehnologia în compoziție. Lucrul acesta se caută din anii 30 ai secolului trecut și de atunci s-a trecut prin foarte multe formule. Acum ce e nou e că avem aparate performante care fac într-un singur click ce făceau în anii 50 pionierii muzicii electronice. Și desigur, se deschid noi posibilități ideatice, pentru că e foarte ușor acum să te îmbăiezi în multimedia – prelucrare audio sau video  în timp real, 12 canale de sunet, boxe unidirecționale, sunete complexe obșinute cu ajutorul căștilor EEG , VR și câte și mai câte.

E pur și simplu un alt tip de artă. Dar tocmai de asta cred că nimeni nu înlocuiește pe nimeni. Este nevoie și de sunetul instrumentelor clasice și de compozitori care să scrie pentru orchestre și ansambluri camerale. Noi judecăm acum la scară micro, ne raportăm la vremurile noastre, dar dacă facem un pas înapoi fiecare epocă a crezut că a atins apogeul și mai departe nu se poate ajunge. Orice ar zice Harari, nu-mi fac griji pentru arta compoziției în sine, până și Vinyl is back! Dacă ducem însă discuția într-o zonă mai mundană,  cred cu convingere că oamenii ar trebui să aibă un pic mai multă răbdare când comandă o muzică, nu totul se face pe computer. Oricâte librării de sunete ar exista, nimic nu va putea înlocui o imprimare de calitate făcută de instrumentiști în carne și oase.

Dacă muzica clasică este de multe ori considerată elitistă și greu de înțeles, cea contemporană crezi că schimbă ceva în percepția muzicii în ultima vreme 

Mi se pare extrem de caraghios că se consideră muzica clasică elitistă. Cu un singur click, pe gratis, te duci la Mozart sau la Abi Talent. Oricine cu acces la internet poate, teoretic, să își facă o cultură muzicală decentă. De ce nu se întîmplă asta? Aici e o problemă mult mai complicată. Să zicem că există categorii de populație cărora nu le spune nimeni că pot face această alegere. Dar cei care știu că o pot face și cu toate astea o ignoră total mă lasă absolut perplexă.  Și asta nu din prost înțelesul elitism, ci pentru că muzica clasică efectiv îți oferă (pe gratis!) o paletă atât de largă de trăiri,  încât nu știu de ce cineva ar alege benevol să nu le includă în viața sa.

Muzica contemporană e tot muzică 🙂 Da, am observat că unele persoane preferă muzica scrisă acum, poate din cauză că e un pic mai directă, soluțiile găsite de compozitori sunt mai evidente, tușele mai pregnante și mai surprinzătoare. Tot felul de efecte interesante, contribuția multimedia ajută mult, și cea strict video de asemenea. Se simt mai reprezentați de aceste întrepătrunderi chiar de stiluri, de aducere în contemporaneitate prin fusion cu rock, pop, industrial etc.
Cred că transmedia e de mare viitor, vor veni generații care s-au născut cu programarea în sânge și storytelling-ul e de asemenea la mare prețuire acum. Trăim un fel de eră romantic-programatică, în care fiecare își spune povestea, își expune propriul scenariu despre lume prin sunete, spre deosebire de acum 60 de ani de pildă, când muzica era mult mai matematică, supusă rigorilor unor sisteme cât mai logice.

Mie de obicei îmi vin foarte ușor începuturile. Asta pentru că nu mă apuc de ceva până nu îmi este clar ce vreau să exprim. Îmi mai vin ușor și finalurile, pentru că știu unde vreau să ajung.

 

Tiberiu Olah este unul dintre compozitorii tăi preferați – îi recomanzi și pe Aurel Stroe sau Myriam Marbe. Se vorbeste puțin despre școala romanească de muzică contemporană. Cum ai descrie stilul românesc și ce alți compozitori români ai recomanda unui public incepator ?

Marii compozitori români de după cel de-al doilea război mondial au trecut cu greu granițele țării, dar când au făcut-o, au fost extrem de apreciați. Acum însă aud ecouri de la diverși studenți prin străinătate cum că profesorii lor le vorbesc foarte frumos despre compoziția românească, chiar despre compozitori care trăiesc acum: Doina Rotaru, Octavian Nemescu sau Dan Dediu – pe care îi recomand oricărui meloman.
Pentru concertele cu mai tinerii compozitori, se poate trage cu ochiul pe FB, pagina CIMRO este cea care le promovează cel mai asiduu.
E foarte greu să descrii un stil românesc, se încearcă, dar personalitățile sunt atât de diverse încât te simți de parcă ai comite un sacrilegiu. După părerea mea, chiar în cele mai așa zis rigide și matematice lucrări se simte un ethos melodic specific. Avem  un soi de esență bizantino-folclorică, foarte subtil stilizată și sublimată, care iese la suprafață. O căldură în plus, o grijă față de scopul final al piesei: să trezească emoție. Și asta în orice stil, de la transmedia la neoclasic.

 

“Foto inainte sa merg la vreun curs cu aparatul de la tata” – fotografie facuta de Sabina Ulubeanu

 

Cum s-a născut InnerSound festival și de ce a fost un demers important pentru tine ? Care a fost cea mai amuzantă întâmplare legată de festival ?

InnerSound s-a născut în 2011 la ideea prietenei și colegei mele Diana Rotaru, care ne-a cooptat pe mine și compozitorul Cătălin Crețu în această aventură. Ideea era că mai mulți tineri creatori simțeam lipsa unui eveniment care să aducă un pic lumile artistice împreună, film, fotografie, multimedia, live visuals, instalații, performance art, concerte camerale… toate se întâmplă la festival. Și pentru mine a îndeplinit funcția socială a existenței, cum spuneam, îmi e necesar să fiu și cu picioarele pe pământ.
Dar referitor la cea mai amuzantă întâmplare, a fost în 2016 când am primit telefon de la unul dintre participanții la expoziția foto-video.
Avea doar 17 ani și ne cerea… o scutire pentru orele de la liceu, el fiind din provincie:) Atunci am realizat că avem o responsabilitate mai mare decât credeam, că noi suntem adulții.  Așa că am vorbit cu părinții lui, ne-am asigurat că totul e în regulă, însă a rămas un pic de pomină evenimentul:  scutiri nu mai scrisesem pe asociație. 🙂

Ce surprize ne pregătești pentru ediția 2020 a festivalului ?

Ediția din 2020 se numește NON STOP și va fi despre (in)capacitatea artistului de a se opri 🙂 Asta ca să simplific mult. Căci toți trăim cu rotițele interioare care se învârt continuu și nu ne lasă liniștiți. Deja au confirmat ansambluri din Germania, Austria, Franța, lansăm un concurs de muzici electronice pornind de la această temă, ținem cont și de anul Beethoven, maestrul dezvoltării non stop, și vor fi câteva lucrări prime audiții ce se bazează pe ideile tari din muzica sa, desigur, Seara de Film Scurt  Mut cu muzică live rămâne eventul central al festivalului, pregătim câteva workshopuri mai out of the box, muzicale și nonmuzicale. Între 31 august și 3 septembrie se pot vedea și simți  toate în București.

M-a impresionat cât de multe știi despre beauty, make-up și produse cosmetice. Mi-a plăcut abordarea ta, cauți întotdeauna produse prietenoase, eficiente și nu te mișcă numele brandurilor – cum s-a întâmplat că te-ai indrăgostit de zona asta și cum faci să fii constant la curent cu tot ce se întâmplă?

Până acum vreo 4, 5 ani eram destul de indiferentă la zona asta. Mi se părea că toate reclamele sunt mincinoase – cumpăram ceva care nu făcea deloc ce promitea și nu mi-am mai bătut capul. Până într-o zi, cînd am descoperit niște pete de la soare, eu știind din 2006 că ar trebui să folosim sunscreen zilnic, dar… shame shame shame. Am început să caut informații, am trecut prin etapa suc de lămîie, care e ceva groaznic, nu doar că ustură, te poate lăsa cu o mare sensibilitate. Iar dacă te vede soarele cu lămâia pe față arsura-i gata. De fapt e mai serios de atât, se numește Phytophotodermatitis și nu-i de glumă.

Următorul pas a fost să caut informațiile științifice despre îngrijirea pielii și așa am aflat despre acizi, retinoizi (știam doar de celebrul Retin-A care se găsea în anii 2000 și la noi și pe care unele curajoase îl foloseau), ce înseamnă hidratare, curățare, exfoliere chimică, de ce nu-s bune scruburile, de ce colagenul nu poate intra în piele (are molecula prea mare) și de ce nu ieșim din casă fără crema de protecție solară, însă tot eram un pic confuză și nu știam ce anume să iau, credeam că trebuie să existe o cremă care le combină pe toate.
Atunci am descoperit că sunt branduri  (puține atunci) care oferă doar câte un serum cu substanța activă și câțiva excipienți și mi-a plăcut filozofia asta. Puteam construi o rutină pentru nevoile mele, ceea ce am și făcut, de la brandul mai ieftin și dissruptive, cu rezultatele dorite.

Down the rabbit hole, au urmat câteva luni de informare asiduă, de descoperire a unor noi filozofii de îngrijire, mai blânde, cum e cea asiatică, prin tot felul de canale de youtube dedicate, pasiunea pentru tonere și acid hialuronic, în mai multe straturi, care mă ajută să nu pierd hidratarea din piele nici în sezonul rece, găsirea sunscreen-ului perfect, al retinoidului suficient de blând, șamd.
Odată lămurită un pic zona de skincare, am început să mă uit și după makeup. Marea mea descoperire a fost concealer-ul, am cearcăne genetice și nu există niciun produs să le atenueze, iar eu fillere sub ochi nu îmi voi face, nu că nu m-ar tenta, dar nu știu ce se întâmplă pe termen lung cu toate aceste ajustări care țin doar câteva luni.
Ei bine, concealer-ul mi-a deschis un  nou univers, în care puteam arăta odihnită și încerca tot felul de alte produse de machiaj.

Te-ai gândit să mergi mai departe și poate chiar să-ți faci o altă meserie din pasiunea pentru beauty ?

Oh, nu niciodată. Îmi place să vorbesc despre asta, însă mi se întâmplă să o dau în bară pentru că au apărut niște studii și eu nu-s la curent cu ele, etc etc. Cred că numai un medic dermatolog sau, eventual, un chimist cosmetic ar putea să fie legitim într-o asemenea postură. Da, mă întristează ce se întâmplă în social media pe zona asta, foarte mulți descoperă acum roata și e chiar periculos, nu doar deranjant. Avem nevoie de profesioniști, nu de influenceri autoproclamați skincare advisors și guru care iau o căruță de bani ca să îți spună ceva ce unele branduri le pun la dispoziție gratuit ca resursă….

Am observat  în social media că ai o afinitate specială pentru Lisa Eldridge, make-up artist Lancôme și cel mai mare influencer de beauty din UK (Cate Blanchett, Eva Green și Keira Knightley fac parte din clientele ei). Vorbești despre ea ori de câte ori ai ocazia. De ce îți plac atât de mult produsele ei și ce te-a făcut săo alegi pe Lisa?

Lisa a fost pentru mine o descoperire fantastică, pentru că în lumea asta a youtube-ului american cu machiaje de Instagram, ea promovează un stil mult mai natural, cu trucuri care să te ajute să înveți cine ești prin machiaj, să o iei încet, fără grabă. Am aflat despre ea dintr-un grup de pasionate de beauty, Lisa explică tehnici diverse și e extrem de meticuloasă, chiar pedantă. O vezi deseori retușând un machiaj perfect doar pentru că la final, după blush, realizează că nu se vede perfect ceva umbră la ochi, ca să dau un mic exemplu.
În 2018, spre final, Lisa a anunțat că scoate niște rujuri mate și pigmentate, nuanțe de roșu, unul dintre ele fiind spre un portocaliu intens sublim. Întâmplarea face că probasem un portocaliu de la Maybelline și rămăsesem total vrăjită că pot purta așa ceva, deci eram deja convinsă că trebuie să am și rujul Lisei. Așa că în final de noiembrie 2018 am făcut această comandă și pot spune că e investiția de makeup cea mai importantă din colecția mea.

În grupul meu de skincare afficionados de pe FB glumim despre faptul că am fost prima care a cumpărat rujurile Lisei, după care la următoarele lansări, multe amice au făcut achiziția minune – cică se cheamă microinfluencing. Lisa e și foarte amabilă, dă repost  la story-urile care-i plac și o menționează  pe instagram, îți poate trimite un mesaj cald de încurajare dacă citește că ai migrenă și alte asemenea drăgălășenii de vedetă down to earth.
Ce face ea în materie de rujuri e pentru mine special pentru că e nișă, e lucrat cu pasiune și dragoste, nu e mai scump decât la concurență, ambalajul e minunat și detaliile sunt speciale. În plus știe și să spună povestea lor, de unde se inspiră, ce zone vrea să atingă, explică cum le poți purta, în ce combinații de machiaj. Se vede că le-a făcut la exigențele ei și i-au ieșit, cu excepția unuia singur, de care-mi pare rău, căci e cel care aduce aminte de Audrey Hepburn . Însă cred că ce mă fascinează la rujurile ei e cum mă simt atunci când le port. Cu nimic din ce am încercat nu mi s-a întâmplat să fiu la fel de veselă, încrezătoare și puternică, și asta ar trebui să fie un motiv suficient. Cred că oricine are acel produs de makeup preferat care îi dă plusul de încredere, poate să fie drugstore sau Chanel, efectiv nu contează.

Am vorbit despre produse coreene și ritualuri ca între fete, așa am aflat despre dubla curățare a tenului. Cum ai descoperit-o, de ce este esențială și în ce constă ea ? 

Despre dubla curățare mi-a vorbit prima dată o prietenă la fel de pasionată ca mine și mi-a aprins niște beculețe. Spunea ea ceva cu uleiul care topește machiajul și ce se adună pe ten peste zi și am început să citesc despre. Practic, principiul e simplu. Primul pas e demachierea și al doilea spălarea. Pentru mine personal, demachierea se face cel mai bine cu un produs pe bază de ulei, fie el lichid sau solid, care are rolul de a topi machiajul, crema solară și praful. Uleiul sau balsamul se aplică pe tenul uscat, prin masaj blând, apoi se clătește treptat până machiajul dispare. E important să facem acest pas și când am aplicat doar sunscreen, pentru că unele se dau jos mai greu. Pasul al doilea e cel cu un gel sau spumă de curățare cât mai blânde și multă apă :). Așa o să fiu sigură că n-a mai rămas nimic din ziua ce a trecut pe piele.
Cred că pentru mine curățarea e vitală pentru că a schimbat total modul în care mă raportez la pielea mea. Oricît aș fi e obosită, double cleansing mă obligă prin masajul ăla ușor să nu uit de mine, să îmi acord o grijă autentică. Știu că poate părea ușor exaltat, dar cu o dischetă îmbibată în apă micelară nu mă simt așa de bine. Am mereu mai multe produse de curățare deschise și le rotesc după cum simt că am nevoie.

Ești una dintre cele mai naturale persoane pe care le știu, lucru care se reflectă și în felul în care privești zona de beauty și în care îți alegi produsele. Dacă te-am întrebat de compozitori contemporani, hai să te întreb și care sunt recomandările tale de produse cosmetice și adrese secrete?

Recomandările sunt extrem de greu de făcut, fiecare poate reacționa în mod diferit la un produs. Mă dau pe mine exemplu: prima dată când am pus pe piele niacinamide de 10%,  am avut o reacție la care nu mă așteptam, m-am înroșit și a trebuit spăl imediat produsul de pe față. Reacția m-a frustrat, voiam să le folosesc pentru proprietățile lor ca diminuarea petelor, reglarea excesului de sebum și stimularea producției de colagen. Am introdus niacinamida abia după două săptămâni, câte o picătură în alte creme sau serumuri, ajuta mult menținerea unei bariere sănătoase a pielii. Apoi am tolerat foarte bine și concentrația de 10% ca atare.

Primul gând a fost să recomand serumul cu acid Hialuronic, dar mi-am amintit că în unele forme de acnee o poate agrava. Vezi ce mi-ai făcut? Așa că pun un disclaimer – la fiecare produs, fiecare ar trebui să își facă propriul research și să decidă cum e mai bine.  Așadar, top of the iceberg:
double cleansing: Balsamul Clinique Take The Day Off.  Se ia de pe Notino.ro (cel mai ieftin) sau din Sephora. Uleiul de la Bad Skin e un alt preferat, de pe jolse.com, vine cam în 3 săptămâni. Jolse e plăcerea mea vinovată, uneori intru pe site doar să văd ce se mai întîmplă, nu cumpăr așa des.
Am o slăbiciune pentru uleiul de curățare de la Kiehls, dar pentru cei cu dermatite și sensibilități, extractele de lavandă nu sunt indicate. Nici cele de citrice de altfel, uleiurile esențiale și parfumul în skincare pot provoca neplăceri serioase.
– ca gel de curățare: Cosrx Low PH Good Morning – de la farmacia Tei, Cerave Hydrating, tot de la Tei, sau spuma Hada Labo (the best ever), de pe ebay.
Mai alternez cu Youth to the People (Sephora) și am în plan să încerc Oskia, dar încă nu mă îndur să dau atâția bani. O varianta budget friendly este gelul pentru piele sensibilă de la Balea, DM.

Toner –  Matsuyama, japonez, cu multe ceramide. De pe Ebay.
– Acid Hyaluronic: cel mai bun e Deciem, NIOD, MMCH. Dar și foarte scump. Vânez codurile de reducere de pe Cult Beauty și promoțiile de BF. Când nu îl am, Marine Hyaluronics de la The Ordinary e foarte plăcut. Se găsește pe deciem.com sau la Tei.
– Acidul Salicilic de la COSRX e cel mai bun exfoliant pentru mine- de la Tei, de pe Jolse, sau de pe Iherb.
– Retinoizii de la The Ordinary- tot de la Tei sau deciem.com

Sunscreen – îmi plac Canmake, Verdio, Kose, Purito, Nivea Japonez, Biore,  în general cele asiatice. Le iau de pe ebay sau jolse.com. Vara trec pe europene, am încredere în filtrele lor și mai fac rabat la plăcerea aplicării în favoarea siguranței. Uriage fluide și La Roche Posay Shaka sunt my go to în sezonul cald.

Mai fun sunt fardurile nu? Rujurile Lisa Eldridge se găsesc doar pe site-ul ei. Pudra mea preferată e de la Charlotte Tilbury și o cumpăr de pe Cultbeauty. Concealar-ul e de la TooFaced – Sephora și Armani Power Fabric – din aeroport 🙂

 

Credit foto cover: Constantin Opriș