În ultima vreme mai mulți prieteni din jurul meu au pierdut oameni foarte dragi sau au primit vești grele, în timp ce știrile despre personalități care au plecat și ele dincolo de curcubeu sunt aproape zilnice. Indiferent cât de cunoscuți sau nu sunt cei care ne-au părăsit, m-a lovit același lucru: reacțiile stângace ale celor din jur față de prieteni sau simpli străini. Abilitatea noastră de a fi alături de cei care se află într-o situație delicată îmi dă de gândit de fiecare dată.
“Fii puternică”. Ne împiedicăm să găsim cuvintele potrivite, ne ascundem în jurul unor fraze plate și sperăm să nu se vadă în gesturile noastre că habar nu avem cum să reacționăm. Cred că uităm des lucrul acesta și găsim că este prea puțin important, sperând ca formule chinuite de convenție și tocite de rutină să ne scoată cumva, dacă se poate elegant, din așa impas emoțional. Oare nouă ne place să ni se răspundă cu o formulă într-un moment care pare de nedepășit și de o singurătate înfiorătoare? Ce-ar fi dacă ne-am pune în locul celei sau celui din față, dacă am încerca întâi să-i înțelegem și abia apoi să le vorbim?
Am început articolul acesta de câteva săptămâni bune, când am pierdut brusc o prietenă de vârsta mea, departe, într-o țară scandinavă. Șocul a fost mare, iar imposibilitatea de a face mai mult decât de a vorbi cu familia ei sau de a trimite flori și un mesaj a fost frustrantă. Cu câteva zile înainte, a mai plecat cineva, iar înainte încă cineva, persoane nu foarte apropiate dar pe le cunoșteam îndeajuns ca să le prețuiesc.
Zilele trec, aducând alte vești triste și oameni plecați definitiv. Empatia, sau mai degrabă dificultatea de a o exprima, m-a pus pe gânduri văzând reacțiile similare ale unor oameni foarte diferiți. Mi-am adus aminte cum m-am simțit când am fost într-o situație similară, ce m-a făcut să reacționez prost și ce aș fi vrut să aud de fapt ca să-mi fie mai ușor.
Desigur, nu suntem niciodată pregătiți pentru un moment dificil sau dispariția cuiva, apropiat sau nu. Chiar dacă poate, undeva, într-un colț al minții, ne așteptăm la acest final, în realitate nu putem anticipa deloc reacțiile noastre când finalul se întâmplă. De cele mai multe ori suntem la fel de dezarmați când e vorba de prietenii noștri, de familie și de momentele lor grele.
Fii puternică – șlagărul de care ne-am săturat
Oare de câte ori am auzit “fii puternic(ă)!” sau “știu că ești tare, o să fie bine”? Sunt câteva cuvinte dar au devenit un adevărat șlagăr, greu de evitat. De cele mai multe ori cu ele începe și se termină orice manifestare de simpatie, ca un task care a trebuit bifat. Nu știu la voi, dar la mine nu funcționează. Dar DELOC. Cum știi tu că o să-mi fie bine sau ce o să fie bine când nici nu știu de cât timp voi avea nevoie ca să-mi revin? Și când habar nu avem ce aduce ziua de mâine? De unde certitudinea de “o să vezi, o să fie ok”? S-a întâmplat un lucru ireversibil care schimbă tot, iar singura certitudine este că nimic nu va mai fi ca înainte.
Cred că nimeni nu vrea să audă “Fii puternică!”, oricât de tare ar fi sau ar părea persoana căreia i se întâmplă un necaz. Nu știu voi, dar eu una nu am avut chef să fiu tare, nu-mi doresc să aud așa o încurajare de la ceilalți. Desigur, suntem cu toții diferiți ca și reacțiile și sentimentele noastre în fața unei situații care apasă pe butoanele noastre cele mai sensibile. Însă până acum, cu cei cu care am discutat deschis despre treaba asta am căzut de acord: să auzi lucrul acesta e ca și cum o ușă mare, grea, îți cade peste suflet și îți taie emoțiile din momentul respectiv. Departe de tonul de încurajare cu care pot fi gândite și rostite aceste două cuvinte, ele te fac să culpabilizezi și să te gândeșți că-i deranjezi pe ceilalți cu suferința ta. Și mai este ceva dificil: să trebuiască să fii mai atent la reacțiile celorlalți decât la ale tale. Cuvintele astea două înseamnă doar că cel din față încearcă să oprească un val de emoții pe care nu știe cum să-l gestioneze sau, mai rău, de care nici nu vrea să se apropie.
În momentul ăla ai dreptul să fii supărat, să fii fragil și vulnerabil fără să te explici, să nu fie nevoie să spui ceea ce nu simți, să nu trebuiască să pretinzi că ești ceea ce nici prin cap nu-ți trece să fii în momentul acela. Asta vrei de la cei din jur: să te lase să fii așa cum poți și atât cât poți, fără data limită de expirare. Să țipi, să urli sau să te prăbușești de durere este normal. Tristețea este un lucru firesc, nu trece dacă o ignori, dar va pleca dacă îi dai voie să stea cât are nevoie. Vrei să ți se spună că nu ești singur(a), că este ok să-ți vină să plângi și că cineva va fi întotdeauna acolo să-ti întindă o batistă, un umăr mai solid decât al tău sau să poată gândi coerent și practic când tu te simți lovit în moalele capului.
Cred că respectul celor din jur pentru emoțiile tale este esențial și se învață, chiar dacă nu s-a predat la școală și chiar dacă nu suntem poate poporul cel mai iscusit să știe să vorbească despre lucrul ăsta și să pună degetul pe ghemul de emoții pe care îl avem în suflet.
Vivian Maier (1926–2009), unul dintre cei mai cunoscuti fotografi de “street photography” © Vivian Maier/Maloof Collection
Un prieten bun îmi spunea zilele trecute că ar fi mult mai ușor pentru bărbați dacă noi, femeile, le-am spune direct ce așteptăm de la ei în loc să lăsăm hint-uri prin care ei să ghicească ce este în mintea și mai ales inima noastră. Ce-ar fi dacă lucrul ăsta s-ar aplica și în situațiile delicate și în general în orice tip de relații, indiferent de gen? Da, femeile și bărbații nu gestionează și nu digeră emoțiile în același fel, pozitive sau negative, dar dacă ne-am învăța să le identificăm și să le vedem la ceilalți înainte să decidem ce facem cu ele?
Am învățat că oamenii care par mai puternici sunt doar mai talentați să-și ascundă fragilitățile sub rânduri de zâmbete și simțul umorului, ca și dureri mari sau răni mult mai adânci decât s-ar putea crede. Este suficient să asculți sau să te uiți un pic mai atent și vei vedea și tu lucrul acesta.
Ce este interesant este că reacțiile cele mai frumoase sau utile nu vin întotdeauna de la cine ți-ai dori, de la cine ar fi logic sau legitim să vină. Pe mine m-au surprins plăcut reacțiile de susținere din partea oamenilor străini care credeam că mă cunosc mai puțin, de la cei cu care mă vedeam mai rar și pe care poate nu-i consideram foarte apropiați. S-a adeverit că sunt cei care, dincolo de prietenie, știau exact prin ceea ce treceam și au răspuns firesc cum le-ar fi plăcut la rândul lor să fie ajutați.
Dacă pronunțând acest “fii puternică” nu pare a fi soluția, atunci ce poți face? Cred că cel mai bun lucru, dacă nu știi ce să spui, este să nu spui nimic dar să fii acolo, să asculți și să vezi persoana din fața ta – la momentul potrivit vei ști nu doar ce să spui, dar mai ales ce să faci și cum să ajuți. De la o îmbrățișare la un pachet de șervețele venite la fix, există o mulțime de feluri diferite de a arăta că-ți pasă și că ești realmente acolo.
“Bine ai venit în Olanda!”
Când vocea interioară se face mică și tace pentru că aude ‘Fii tare’, este scufundată sub gânduri care te copleșesc cu “ar fi trebuit să / să mă grăbesc să / mai bine fac / mă apuc de…”. Este un adevărat exercițiu să știi să ceri ajutorul celorlalți, să te înveți să spui “mi-ar place să…” în loc de “trebuie să…”. Și ai nevoie de curaj ca să ceri mai multă empatie, uneori ești mai puternică, alteori ai nevoie să fii mai fragilă. Și este normal și firesc.
Ne-am obișnuit să ne ignorăm emoțiile și am devenit atât de buni la treaba asta încât este greu să acceptăm să le vedem la alții. Ne-am învățat, din educație sau din reflex, să acoperim ceea ce nu știm să gestionăm prin cuvinte care nu mai spun nimic, pentru că este mai simplu și mai confortabil. Problema este că nu ajută pe nimeni.
Am descoperit eseul lui Emily Pearl Kingsley acum ceva ani, dar a fost nevoie de o altă scriitoare americană, Lori Gotlieb și cartea ei “Poate ar fi mai bine să discuți cu cineva” și de pandemie ca să-l repun într-un context personal. Scris în 1987, eseul a fost creat pentru a aduce confort și înțelegere părinților cu copii cu sindromul Down, situație în care se afla Emily Pearl Kingsley. Mi s-a părut atât de universal, încât mi-am zis că în fine, cineva găsit ușa de ieșire din camera cu emoții și ne și lasă o hartă. Asta era, in fine, alternativa potrivită la “Fii puternic(ă)!”.
Cred că oricine citește cuvintele lui Emily Pearl Kingsley, indiferent de situația în care se află și de gradul de urgența sau gravitate, se va simți pe rând atins, înțeles și apoi va găsi confortul necesar și energia să meargă mai departe.
Așa că dacă aveți în familie sau în jur pe cineva la care țineți mult și care a plănuit să plece în Italia dar s-a trezit în Olanda, nu-i spuneți “Fii puternic(ă), știu că o să te descurci” ci luați-l de mână și ajutați-l să se uite cu atenție în jur ca să-și construiască măcar o mică moară de vânt sau să planteze câteva lalele. Și poate nu ar strica dacă, înainte să-l luați de mână, i-ați aduce un dicționar bun de olandeză.
„Atunci când urmează să ai un copil, este ca și cum ți-ai planifica o vacanță fabuloasă în Italia. Îți cumperi un teanc de cărți și îți faci planuri minunate. Colosseum. David al lui Michelangelo. Gondolele din Veneția. Poate înveți câteva expresii utile în italiană. Totul este foarte captivant.
După luni în care ai așteptat cu nerăbdare, în cele din urmă vine și ziua mult așteptată. Îți faci bagajele și ai pornit. Câteva ore mai târziu, avionul aterizează, iar stewardesa îți spune: “Bine ați venit în Olanda!”
“Olanda?!?”, spui. “Cum adică Olanda” Doream să ajung în Italia! Ar fi trebuit să fiu în Italia. Toata viața am visat să merg în Italia” .
Dar a apărut o schimbare de plan. Au aterizat în Olanda și tu acolo trebuie să stai.
Important e că nu te-au dus într-un loc oribil, dezgustător, murdar, plin de molime, de foamete și boli. Este doar un alt loc.
Așa că trebuie să ieși să cumperi alte ghiduri turistice. Și trebuie să înveți o cu totul altă limbă. Și vei cunoaște cu totul alți oameni pe care nu i-ai fi întâlnit altfel.
Este doar un alt loc. Este mai liniștit decât Italia, mai puțin extravagant decât Italia. Dar, după ce ai stat acolo o vreme și ai apucat să-ți tragi sufletul, privești în jur… și începi să observi că Olanda are mori de vânt… Olanda are lalele. Olanda are chiar și tablouri de Rembrandt.
Dar toți cunoscuții tăi sunt prea ocupați calătorind în Italia… și toți se laudă cât de bine s-au simțit acolo. Și pentru tot restul vieții tale, tu vei spune: “Da, acolo trebuia să merg și eu. Așa plănuisem”.
Și durerea asta nu va trece niciodată, niciodată… pentru că pierderea acelui vis este o pierdere extrem de importantă.
Dar… dacă îți petreci viața jelind faptul că nu ai ajuns în Italia, s-ar putea să nu fii niciodată liber să te bucuri de lucrurile frumoase și cu adevărat speciale… pe care le are de oferit Olanda”.
Saori on sea plane wing, Rodney Smith, 2010
“Reste que ce retour à l’authenticité m’effraie et m’attire à la fois. J’ai l’impression d’abandonner les autres, mais je suis épuisée de me cacher de moi-même. J’ai peur de les voir s’éloigner si je me montre au grand jour, mais j’ai encore plus peur de ne plus me retrouver. «Se rendre vulnérable nous rapproche des autres et les invite à l’être à leur tour. On ouvre la porte à l’art de la vraie discussion, on se permet finalement d’entrer en relation avec les autres et avec qui on est vraiment», estime Benoit Chalifoux.
Même si je tremble un peu, demain matin, promis, je laisserai ma cape de Wonderwoman et mes masques en tas sur le lit. Je prendrai le pari d’être un peu plus moi… authentiquement moi. Parfois forte, parfois faible. Et c’est très bien ainsi.” Nadine Descheneaux
Credit foto: cover Sidney Sims @fairytailphotography/ Unsplashed, Vivian Maier, Rodney Smith
