De ce nu e o rușine să vrei să fii bine

Depresie, anxietate, burnout, dependențe, cum îmi cârmuiesc relația de cuplu sau ce fac cu atacurile de panică… cine nu a trecut prin fricile astea, accentuate de pandemie? Vorbim mai mult ca niciodată cum să ne ținem mintea în loc, dar parcă tot nu vorbim îndeajuns. Și încă ne este frică să fim bine. 

Pe 10 octombrie a fost Ziua Mondială a Sănătății Mintale, iar ATLAS, platforma digitală integrată de servicii de sănătate și wellbeing & Facem Bine au lansat o campanie online de conștientizare “Nu e o rușine să vrei să fii bine. Terapia te ajută când gândurile nu te ascultă!”. Un demers care mi se pare cu atât mai important acum, când ne pregătim de un nou lockdown.  

Mai sunt șapte săptămâni până la Crăciun, iar Franța și Anglia au intrat deja în izolare. În loc de surprizele de moș Nicolae pe care vreau să le fac familiei sau cum o să petrecem de Anul Nou, mă gândesc la ce am făcut în izolarea no.1 și ce m-a ajutat să-mi țin atât mie cât și celor din jur mintea așezată.
Cu toții ne-am întrebat, măcar o dată în zilele mai puțin ok, dacă trecem prin doza firească de teamă sau începem să suferim o serioasă cădere interioară. Și zilele acestea sunt mai dureroase pentru unii decât pentru alții pe măsură ce ele se înmulțesc și parcă nu le vedem sfârșitul. Dar unde este limita aia care îți arată dacă doar ai o stare proastă sau dacă ai nevoie de ajutor?

Te doare o măsea? Faci programare imediat să mergi la stomatolog.
Te doare spatele sau ai făcut o entorsă? Te duci la medic și apoi ajungi la kinetoterapeut dacă e cazul.
Ai problemele cu inima, ficatul sau acneea? Vei căuta cel mai bun specialist, ba chiar te vei duce să-l cauți în alte țări, să afli cum să te vindeci.
Atunci de ce este (încă) rușinos să admiți, când ți-ai comandat deja două cărți despre cum să te lecuiești de depresie, că ți-ar face bine un specialist? Este mintea noastră mai puțin prețioasă decât corpul sau prejudecățile celor din jur contează mai mult?

Prima oară când am fost la un terapeut aveam vreo 24 ani. Fusesem promovată “șefă” într-o echipă de 4 gagici, unde cea mai tânără avea 12 ani mai mult decât mine și cea mai în vârstă împlinea 59 ani. Beat that!
Mi s-a părut firesc să caut un ajutor specializat, ajunsesem într-o situație în care mă simțeam depășită și nu știam ce să fac. Am căutat un terapeut recomandat de prieteni și m-am dus frumos ca la școală, cu un caiet și un pix.
Voiam să știu dacă sunt ok “pe dinăuntru” cum voiam să devin cel mai bun manager ever pentru “fete” și să nu mă duc cu un nod în stomac la muncă. Așa am învățat să pun limite cu dragoste și să-l ascult pe cel din față dincolo de fricile mele sau ale lui. Dar și să mă fac respectată, dincolo de plăcută, și să am încredere să iau deciziile necesare, nu doar cele pe placul oamenilor cu care lucrez. Pe principiul vaselor comunicante, mi-a fost bine la muncă, dar mi s-au ameliorat și relațiile din familie.

Campania Atlas – “Nu e o rușine să vrei să fii bine. Terapia te ajută când gândurile nu te ascultă!”

A doua oară m-am dus la un psiholog tot din cauza muncii. Pe atunci încă nu existau performance coach si voiam să rezolv o dinamică de echipă împrăștiată pe continente diferite, nu aveam ZOOM ca să facem întâlniri de grup. Urma să aflu că sunt într-un minunat burn out de care habar nu aveam. Eu, în burn out? Ce mai e și asta?
Aveam un post mare, multă responsabilitate, salariu pe măsură, călătorii dese cu hoteluri scumpe și restaurante și mai scumpe și lucram la un brand în plină glorie care trecea printr-o achiziție sângeroasă. Pe hârtie suna ideal, în realitate nu-mi închideam telefonul niciodată cum lucram cu Asia, Europa și Antile, îmi vedeam prietenii mai degrabă pe FB și petreceam mai mult timp cu cei de la job decât cu familia sau prietenul meu.

De data asta am învățat că oricât de mult îmi place ceea ce fac, trebuie să mă gândesc întâi la mine. Nimeni nu-mi va ridica o statuie pentru toate weekendurile și orele suplimentare petrecute la muncă. Timpul trece și nu poți da rewind la momente importante ca nunta unei prietenei bune sau botezul primului copil chiar dacă dai like, trimiți cadouri scumpe sau comentezi toate pozele de pe social media. Psiholoaga respectivă m-a ajutat să mă opresc și am trecut pe cont propriu, ceea ce a fost cea mai bună și sănătoasă decizie luată la vremea respectivă.

Din burn out am ieșit tot cu ajutorul terapeutului, vacanță și nenumărate ture de piscină. Cum mintea de acum, cred că așa am reușit să evit o depresie. Am mai învățat un rând de lucruri mișto despre mine, despre reacțiile mele și am descoperit analiza tranzacțională care cred că ar trebui predată la școală ca și cartea lui Gysa Jaoui, Triple Moi. Mi-a părut rău doar că nu m-am dus mai devreme la terapie, care a fost un brainstorming profund, creativ, mi-a dat încredere în mine și o mulțime de idei utile. Era interesant cum m-am dus pentru o problemă dar am rezolvam multe altele. Și un rău mic bifat a  creat și instalat un bine mare.

Dan Mayers / Unsplashed

Ocrotește-ți vulnerabilitatea

Avusesem două colege în biroul de stil care intraseră în depresie severă din cauza ritmului de muncă. Mai erau câteva care se luptau cu crize constante de anxietate. Ambele erau stări pe care incercam să le înțeleg,  îmi erau străine și nu știam cum să reacționez corect la ele. Cred că abia în ultima vreme și anul acesta am aflat cât de frecvente pot fi afecțiunile acestea și cât de multă lume suferă și se tratează. Dar și cât de important este să poți vorbi firesc despre ele fără a fi judecat și cum starea mintală influențează nebănuit de mult imunitatea ta și multe maladii pe care le poți avea.

Acum 2 ani o persoană din familie a fost diagnosticată cu small cell cancer in plin ajun de Crăciun, o formă deosebit de agresivă și neașteptată pentru una dintre femeile cu cele mai sănătoase stiluri de viață pe care le cunosc și care știe să aibă mare grijă de corpul ei. Șoc.

După un mare moment de panică și frică, am hotărât împreună să vorbim cu un terapeut specializat în susținerea bolnavilor de cancer, ca să învățăm cum să navigăm cât mai bine prin situația asta nouă. Era și prima oară când la vârsta de 70 ani doamna în chestiune făcea așa un demers. Oricât de apropiat îți este un om, sunt împrejurări în care doar un specialist poate să-ți dea uneltele necesare unui plan concret ‘de bine’, dincolo de spaime și senzația de neputință.

Desigur că îmi era teamă de depresie, ba chiar că o să reușim să o facem grupat. Apoi am aflat că în cazul cancerului, mult mai răspândit decât s-ar crede, 50% din șansele de lecuire țin de mentalul bolnavului. Și că mulți pacienți de cancer se vindecă.  50 % este enorm și înseamnă că pacientul are un mijloc de control pentru a influența maladia. Frica noastră familială s-a transformat în “hai să vedem treaba asta ca pe o gripă mare și serioasă peste care știm că trecem împreună”. Ce știam noi pe atunci că foarte curând o adevărată epidemie “ca o gripă mare și serioasă” urma să dea buzna peste toată lumea?

Terapia a dat roade, azi vorbim de o remisiune destul de spectaculoasă, iar fosta pacienta a decis să-și continue întâlnirile cu terapeutul. De remisiune am aflat cu câteva săptămâni înainte să izbucnească COVID-19, ceea ce a îndârjit-o să-și mențină disciplinat ședințele online. Îmi zice că e un moment personal de bien-être pe care și-l acordă alături de ședințele la kinetoterapeut și osteopat și multe activități fizice prin care-și recuperează forma fizică. Eu îi mai spun că este momentul ei în care își șterge praful de pe gânduri și nu pot să nu observ cum lucrurile s-au îmbunătățit simțitor.

Rodney Smith – Man at the edge

Să nu fii bine nu este o fatalitate

“Calitatea ta de viață depinde de calitatea relațiilor din ea – și prima ar trebui să fie cea cu tine” spunea recent Gaspar Gyorgy.  Mă surprinde încă cât de puțin ne gândim la asta și la jena cu care la noi lumea recunoaște (sau nu) că vede un terapeut. Un lucru (foarte) banal în alte părți, la noi lipsa de informație duce la (multe) presupuneri. “Trebuie că nu ai toate țiglele pe casă dacă ajungi la terapeut”. Așa am auzit cum un adolescent care suferă de anorexie/ bulimie sau este deprimat, ‘face mofturi’ – altoiește-l și îi va veni mintea la cap.  Și dacă nu vrea să mănânce, forțează-l. Sau pedepsește-l.

Prejudecățile nu țin cont de vârstă, educație sau mediu social – ochelarii de cal sunt cam peste tot. Dacă recunoști că ai o problemă, societatea îți spune că ești slab, un looser sau mai rău, că-ți admiți vulnerabilitatea. Și cred că e un subiect cu atât mai delicat și neiertător pentru bărbații de azi.  În viziunea colectivă, un bărbat adevărat nu are nevoie de nimeni. #Superman. A-și arăta sensibilitatea sau emoțiile = o mare dovadă de slăbiciune. O presiune inutilă, care din păcate nu va împiedica bărbații noștrii să facă depresie și nu va ajuta comunicarea cu femeile din viața lor.

Asta mă face să mă gândesc la o glumă: “Oare de câți terapeuți este nevoie ca să schimbi un bec? De niciunul, becul se va schimba singur când va fi gata.” Problemele nu se rezolva singure când s-au copt, din contră, de obicei o problemă ignorată devine o armată de alte probleme.

Avem cu toții o tendință naturală de a spune ‘las’ că mă descurc eu, nu sunt în stare?’. Eu mă bucur ca am învățat că este mai eficient și sănătos să recunosc când nu pot. Dar nu am reușit singură. Ce m-a salvat cred că se datorează și medicilor din familie. Pentru că am învățat că un psiholog este un medic care-ți va salva mintea, nu doar un cadru din “Zbor deasupra unui cuib de cuci”.  Apoi fiind nerăbdătoare din fire, nu-mi place să-mi irosesc timpul. Dacă am ocazia să evit cu ajutorul unui psiholog un lung șir de experiențe care se vor simți fix ca datul cu capul de pereți ani de zile ca să realizez singură o problemă, o voi face.

Campania Atlas – “Nu e o rușine să vrei să fii bine. Terapia te ajută când gândurile nu te ascultă!”

Depresia nu e o alegere, dar să cauți sa te simți bine este una  

Am priceput în timp ce înseamnă depresia și că nu este o alegere, ci o maladie. Mi s-a spus că depresia te paralizează – oare câți suntem paralizați și de câtă vreme? În Franța cifrele arată că o persoană din cinci suferă de depresie, iar femeile sunt mai  susceptibile să fie atinse. La nivel mondial 264 de milioane de oameni sunt afectați anual, dintre care câteva sute de mii mor de depresie. Iar unde e depresie, anxietatea & co nu sunt departe.

Acum câteva luni mi-a fost recomandat Andrew Solomon, scriitor și jurnalist american, dar și profesor de psihologie medicală clinică la Columbia University Medical Center, pe care nu-l cunoșteam bine deloc. Pur și simplu i-am devorat TED-urile, am decoperit un om plin de umor, departe de ceea ce aș fi așteptat la un om diagnosticat cu depresie. Iar părerea lui clinică asupra depresiei și anxietății m-a ajutatsă capăt o nouă percepție asupra celor care suferă de ele. E întotdeauna mai complicat să pricepi ceva ce nu te-a atins (încă!), dar care-i chinuie pe mulți din jur. Mi-au plăcut sfaturile pe care le recomanda aici acum câteva luni, în care mi-am regăsit preocupările pandemice și care mi se par de aur azi. Iar dacă în ciuda lor, aceea paralizie insistă, să nu uităm că depresia este o afecțiune comună care se tratează ușor.

• reglează-ți somnul, să fie îndeajuns dar nu prea mult. Prea mult somn poate, din contră, să fie un semn și să te ducă la o depresie serioasă.

• reglează-ți alimentația și ai grijă la consumul de alcool sau cafeină, care îți pot impacta zilnic corpul

• caută să faci cât mai mult sport și exercițiu fizic, chiar dacă ești în spații închise

Oricât de pozitivă și optimistă îmi place să știu că sunt, îmi e clar că de virusul ăsta păcătos nu vom scăpa prea curând – și avem nevoie de toate resursele noastre interioare să fie șterse de praf.
Este ok să avem emoții negative (cum naiba să nu avem când ne așteaptă tura doua de izolare?). De data asta însă nu vom mai avea fricile hrănite de surpriza situației. Dacă până acum nu ne-am gândit de câtă vreme nu suntem bine, poate ar fi cazul să o facem. Cu atât mai mult cu cât noua izolare se va suprapune cu perioada sărbătorilor de iarnă, una dintre cele mai sensibile din an. Și cred că este esențial să nu ezităm să ne acordăm toate șansele de a fi bine.

Unde poți găsi ajutor:

Am cunoscut cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătății Mintale platforma și comunitatea celor de la Atlas, unde poți găsi servicii de consiliere accesibile si convenabile, aici gasesti mai multe detalii.

Mi-a plăcut misiunea lor de a provoca și remonta stereotipuri, mituri dar și stigmatele asociate problemelor de sănătate fizică, mintală sau emoțională care pot împiedica oamenii să obțină ajutor. Cât și dorința lor de a educa oamenii in zona aceasta, precum și de a oferi procese de terapie și consiliere eficiente.

“Ne dorim că oamenii să fie mai conștienți atât de propria lor stare de bine, cât și de a celor din jur, iar atunci când starea fluctuează, să aibă acces la cele mai potrivite instrumente.”

Am descoperit si fetele de la Facem Bine, Clau și Gret, care m-au cucerit cu textele și faptele lor pe care vă invit să le cunoașteți mai bine la rândul vostru. Mi-a plăcut așa mult prezentarea lor, încât o las mai jos – nu aș fi putut face una mai bună.

“Iubim CSR-ul și îl iubim așa, ca tâmpitele, cu patimă nebună, mai suntem și raci prostuți și sensibili. Pentru că iubim să vedem oameni care sunt măcar bine, dacă nu fericiți în viața asta. Pentru că știm că viața e grea, făcută mai mult să te încurce, nu să te ajute. Dar suntem împreună în asta. Toți.”

Meryl Streep fotografiata de Annie Annie Leibovitz in 1981

Credit cover: Unsplashed