Omi răspundea invariabil “Un ceai cu doi biscuiți, te rog” când o întrebai cu ce o servești. Nu știu dacă acesta era secretul siluetei ei, care la peste 60 ani încă făcea ravagii, dar și acum când văd o ceașcă de ceai fierbinte cu o felie de lămâie și o cutie de biscuiți, îmi amintesc de ea.
Anul acesta ar fi împlinit 100 ani, probabil ar fi spus că nu are decât 98 ani, din cochetărie. M-am gândit în izolare la câte știam despre bunica mea maternă și despre povestea ei. Dar și la ce mi-a transmis, în felul ei și fără să-mi dau seama, o femeie trecută printr-o viață bogată, bruscă și injustă pentru un om crescut cu toate atu-urile pentru a-și modela fericirea și o reușită sigură.

 

Să spun că personalitatea ei ar putea inspira un scenariu de film ar fi un lucru neîncăpător, ca o haină cu câteva numere prea mică. Valeria Margareta Coja era o femeie foarte frumoasă, cu ochi verzi, coafată ca Jackie Kennedy și îmbrăcată în același stil, ceea ce în plin comunism era o notă rară de eleganță, venită din altă lume.
I se spunea “Valy” și se iscălea cu y, dar pentru noi, nepoții, devenise Omi de la Omama, cum a ținut ca prima limbă pe care o să o învățăm acasă să fie germana, după obiceiul familiei. Nu știu ce ar fi zis dacă ar fi citit aceste rânduri. Pentru mine Omi este în continuare aici, chiar la peste 30 ani de când a plecat să locuiască dincolo de nori și de curcubeu.

M-am gândit mult la ea în izolare, când vedeam reacțiile și panica oamenilor în social media. Dacă Omi a putut trece peste un război mondial, invazia rușilor, creșterea a patru copii, pierderea primului dintre ei la 4 ani și decesul subit al soțului ei la doar 45 de ani și a știut să rămână verticală și pozitivă, cred că noi putem găsi motivația de a trece peste vremurile foarte ciudate de acum.

Nu-mi plăcea prea tare de Omi când eram mică. Era impresionantă, strictă și foarte disciplinată, nu prea se juca cu noi așa cum făcea mama, cu care joaca este un adevărat limbaj familial. Totul la Omi se întâmpla după reguli non negociabile care stăteau la baza celui mai mic lucru pe care voiai să-l faci. Mai târziu exact aceste reguli, pe care le detestam copil fiind, aveau să mă ajute în alte țări și să lucrez cu mare ușurință în lux.

Am învățat să o înțeleg și să o apreciez din păcate prea târziu, când nu mai puteam să vorbesc cu ea. Iar acum mă bucur când cineva care a cunoscut-o recunoaște micile ei gesturi și obiceiuri în cele făcute de mine.

 

Valeria Margareta Negrilă, zisă și Valy, înainte să devină doamna doctor Coja

 

Fiica a unui medic ginecolog cunoscut până la Viena, crescută la pension de măicuțe franceze

Omi era fata cea mare a unui medic ginecolog foarte cunoscut, doctorul Negrilă din Brașov. I se dusese vorba  până la Budapesta și Viena și străbunicul meu avea clinica lui de care era foarte mândru. Omi și-a trăit copilăria într-o vilă mare cu etaj înconjurată de o grădină cât un parc, plină de căprioare și servitori.
Vara juca tenis, iarna era la ski și îi plăcea mult să meargă la călărie cu prietenii ei. Apoi s-a căsătorit cu bunicul, alt medic ginecolog renumit, doctorul Nicolae Coja, și a început războiul.

Educată la pensionul Notre Dame de Sion din București, Omi învățase să-și păstreze ținuta foarte dreaptă. Elevele de acolo făceau exerciții de mers cu săculeți de nisip pe cap – era un lucru important, atitudinea corectă exterioară o exprima pe cea interioară, iar eleganța se exersa. Nouă ni se părea pur chin. Unele exerciții Omi le reluase cu copiii ei și cu noi, ca de exemplu să umblăm 30 de minute prin casă cu câte un dicționar mare pe cap fără să-l facem să cadă.
Pe noi, nepoții, ne punea să mergem drepți și să stăm la masă cu cărți sub braț “să nu ne zboare coatele prin vecini”. E drept însă, bunica a avut toată viața ei un mers foarte elegant, capul ținut sus și spatele drept, indiferent de momente grele prin care a trăit.

 

Anii de pensionară la Notre Dame de Sion

 

Valeria pe când era Negrilă și o domnișoară de 16 ani în curtea pensionului

 

O nuntă mare cu rochie lungă, frac și mănuși

Frank Sinatra, Chopin, twin set-uri și perle adevărate

Cu Omi trebuia să ai replică.
Unul dintre schimburile noastre verbale, rămas de pomină, a fost când la prânzul francez de duminică, de ziua ei, am întrebat-o din senin dacă atunci când o să moară, o să-mi lase mie perlele ei gri. Cred că aveam vreo 6-7 ani. Copiii aveau voie să vorbească la masă doar întrebați de adulți, așa că întrebarea mea însemna neglijarea regulii asortată cu obrăznicie.
A urmat o pauză în care adulții încercau să-și stăpânească râsul și brusc s-a vorbit despre orice altceva.

Prima mea imagine cu Omi este în apartamentul ei foarte cochet din spatele Bisericii Italiene de pe Magheru, coafată și îmbrăcată cu un twinset fin din lână, accesorizat previzibil cu un șirag de perle adevărate. Cardiganul îl ținea pe umeri și era asortat cu fustele ei din stofă englezească, tăiate sub genunchi și făcute la o croitoreasă pricepută.

Omi prefera balerinii și avea perechi noi speciale de purtat în casă, cu care schița des pași de dans. Îi plăcea să puncteze ritmul cântecelor cu câte o serie de  “ntz ntz”, pocnind ușor din degete ca un dirijor de orchestră de jazz, ceea ce făcea ca jerseul pus pe umeri să danseze ușor cu ea. Avea picioare frumoase și niște pantofi formidabili cu toc, mai am și acuma una din perechile ei de escarpins făcută la comandă.

Asculta Harry Belafonte, Sinatra sau Nat King Cole. De altfel, Belafonte ne-a influențat serios viața de familie –  pe primul nostru iepure, un ghem negru de blană, l-am botezat Matilda. Iar primul cântec pe care l-am învăț pe de rost la aproape 7 ani (după ce am scris fonetic toate cuvintele) a fost Hava Nagyla cântată de el care-mi plăcuse pentru că era vesel.

Mulți, mulți ani mai târziu, prietenii israelieni pe care-i aveam la Paris au fost foarte amuzați să descopere că Ioana care lucra pe atunci la Dior, brandul care întruchipa eleganța și luxul francez, cânta așa de bine o melodie foarte evreiască… pronunțată cu un accent american.

Omi avea o mare slăbiciune pentru cântăreții cu ochi albaștri, inevitabil Elvis Presley, Bing Crosby, Danny Kaye și Frank Sinatra. Ca și Nat King Cole, Dean Martin și Bing Crosby, făceau parte din playlist-ul ei de muzică de dans. Îi plăceau The Rat Pack și știa multe povești despre Ava Gardner sau Rita Hayworth.

Dar doamna doctor Coja asculta și multă muzică clasică – Chopin, interpretat de Arthur Rubinstein, era la mare cinste. Auzeai mult Chopin când mergeai la ea, dar și Beethoven (Omi cânta la pian Appasionata și Für Elise), îi plăcea Callas, cu care o bănuiam că împarte același stil de orgoliu, tenorul Beniamino Gigli, liedurile de Schubert, Christian Sinding (Frühlingsrauschen interpretat de ea la pian ne-a marcat pe toți, copii și nepoți) sau Rahmaninov in care regăsea emoții și sentimente proprii.

Omi avea o colecție foarte bogată de discuri și ținea să le asculte în condițiile cele mai bune. Când au apărut pick-up-urile sovietice, foarte moderne în anii ’50, Omi (evident) avea unul și a organizat un “concert” acasă, cu prietenii. Era perioada discurilor de muzică clasică frumos făcute, iar Omi avea o colecție uriașă de discuri His Master’s Voice sau Polydor pe care le-am prins și eu.
În seara aceea invitații au ascultat Emil Ghilels și Sviatoslav Richter cântând Ceaikovski și Beethoven, aplecați cu toții asupra pick-up-ului cu ace de oțel, ca la o întâlnire clandestină. Acum colecția se completa cu discuri sovietice, cu un timbru mare roșu, CCCP.

Muzica însemna și o mobilă Philips uriașă din abanos, cu radio și pick-up încorporat, care se deschidea pe lături cu un bar luminat electric, tapetat cu oglinzi și etajere de sticlă. O parte cu pânză avea 5 difuzoare incluse, care reproduceau un sunet excelent.
Mama îmi povestea că avea voie să folosească doar discurile de 78 ture, dar nu pe pick-up-ul cel uriaș care umplea livingul. Acolo se puneau discurile de muzică de dans și jazz când bunicii mei organizau petreceri. Omi a învățat-o pe mama să danseze foxtrot și slow, iar dacă mama găsea valsul romantic, Omi era de altă părere.

 

Pe vremea petrecerilor și rochiilor somptuoase, doamna și domnul doctor Nicolae Coja (dreapta)

 

Acuarele și caligrafie sau arta ca moștenire

Anul trecut am căutat să înrămez singura acuarelă păstrată de la ea, o natură moartă care fusese în apartamentul ei și care a călătorit împreună cu rama ei originală până în Franța. Mergând să o iau, domnul Robert, pe care îl știu de ani buni, mi-a spus, foarte încântat, că cineva de la Artmark dorea să achiziționeze lucrarea și se întreba cine este autorul. Cred că, de acolo sus de unde este, Omi a mustăcit încântată și și-a dat capul pe spate, cum făcea când i se adresa un compliment. Evident, am preferat să păstrez tabloul.

Îi plăcea mult să deseneze și era talentată, făcuse Academia de Artă în clasa profesorului Nicolae Dărăscu și a continuat să facă studii și desene de talie mare până la nașterea mamei mele, cel de-al treilea copil al ei.
Mi-a părut rău că nu am prins-o desenând, însă am reușit să o fac să-mi pozeze la începutul liceului pentru crochiuri, când am ajuns și eu să desenez – Omi avea un simț grozav al detaliului, știa să ocupe spațiul ca să te avantajeze. Dacă l-ar fi întâlnit pe Jacques Henri Lartigue, cu siguranță ar fi devenit un manechin celebru.

Când a decis să nu mai picteze, Omi i-a dat mamei mele cutiile cu acuarele Pelikan și tuburi franceze de ulei și și-a îndreptat gustul pentru desen către scrisorile ei, pe care parcă nu le scria ci le desena. Avea o corespondență susținută cu prieteni din țară și din străinătate, cu care era foarte riguroasă. Iar scrisul ei, regulat și foarte frumos, era o referință în familie – în școala primară, mama o ruga pe Omi să-i scrie de mână titlurile pe hărți, cum se obișnuia pe atunci.

Scrisul frumos era si o preocupare în familie, mama și sora ei l-au “lucrat” ani de zile ca să devină cât mai armonios. Pe mine m-a ambiționat să umplu foi întregi de caligrafie încă din clasa întâi și să nu ezit să rup paginile și să o iau de la capăt dacă scrisul nu era îndeajuns de plăcut și estetic. Așa se naște o mică perfecționistă.

 

Acuarela lui Omi, o natură moartă cu zorele, care a călătorit pană la Paris si inapoi ca să fie înrămată cum trebuie. Aici o păzește Tedy, munchkin-ul, o altă operă de artă dar cu patru labe.

Nu există niciun motiv să respecți pe altcineva mai mult decât pe tine însuți

Educația și viața o învățaseră pe Omi să nu-și plângă vreodată de milă, ci să rămână pozitivă, autoritară și să caute întotdeauna soluții care să o ducă mai departe, indiferent ce se întâmpla în viața ei. La lucrurile, mai mari sau mai mici, pe care le-am preluat de la ea, m-am gândit mult în timpul izolării. Apoi am început să le adun, ca pe un fel de ghid, pe care în ultimele săptămâni și după câteva discuții cu mama, le-am așezat într-un puzzle cu răspunsuri.

Ușor am ajuns la o listă de dat mai departe care mi se pare foarte relevantă azi, dincolo de forma amintirilor cu bunica mea. Când eram copil toate regulile ei, fără excepție, mi se păreau învechite, sâcâitoare și deloc cool. Mama era cool, bunica era un manual ambulant de bune maniere și “Așa Nu”-uri, un om care învățase că nu le spui copiilor că-i iubești decât atunci când aceștia dorm. Nu trebuia nici să strigi sau să plângi, era un semn vulgar de slăbiciune, ci să te educi să fii mereu egal, calm și să impui prin felul acesta.

Multe dintre regulile ei aș fi vrut să le pot discuta azi cu ea, să-i spun cât de mult m-au ajutat în timp și cât de important a fost că m-a bătut la cap cu ele.
În țări foarte diferite, mi-am dat seama că nu erau doar “regulile lui Omi”. Ci legi nescrise care te ajutau prin disciplina lor să-ți păstrezi, pe lângă un cadru clar cum să trăiești, igiena mentală și respectul de sine.

Omi era foarte riguroasă și disciplinată deși avea o natură romantică, bine ascunsă în spatele manifestărilor severe. Pentru ea, în momente grele, ordinea și respectarea unui program zilnic ajutau să-ți păstrezi respectul de sine, mintea și demnitatea. Și avea dreptate – a fost exact ceea ce am experimentat în izolare, unde cred că bunica s-ar fi descurcat de minune și ar fi devenit guru suprem de lifestyle pe Instagram.

Omi se trezea devreme, făcea exerciții de gimnastică timp de 30 minute și apoi duș, cu un lejer masaj corporal pe care-l practica zilnic. Apoi se îmbrăca, se parfuma, se machia foarte puțin și pleca la birou, după ce mânca tradiționalul ei mic dejun: un ceai cu o felie de lămâie și doi biscuiți sau un corn cu lapte, prăjit, cu unt și gem de caise.
Își punea frumos masa pentru o singură persoană și ne învățase să pregătim seara, după cină, masa pentru micul dejun pe o față de masă impecabil călcată.
Nu se mânca pe canapea, nu se mânca cu ochii în televizor sau cu privirea fixată pe computer sau telefon. Omi repeta că nu există nici o cauză să respecți pe altcineva mai mult decât pe tine însuți și asta se vedea în absolut tot ce făcea.

 

Valy Coja si un pic de viata mondena

Regulile de viață ale unei bunici interbelice sau inconfundabilul stil Valy

1. Nu găsesc soluții și nici nu-mi trece starea proastă dacă stau să mă plâng altora

Din contră, Omi găsea că te va împiedica mental și te va ține în loc dacă stai să te tot plângi; era esențial să nu fii impulsivă și repezită când apar probleme și să știi să rămâi carteziană, ca să nu duci după tine energia proastă. Cu cât situația căreia trebuie să-i faci față e mai complicată și mai dură, cu atât trebuie să fii mai exigentă față de tine ca să depășești momentul, ocolind sentimentul de self pity.
Omi te învăța că trebuie fii mândră de tine, dar să nu confunzi asta cu aroganța. Mila de sine era un sentiment destructiv pe care trebuia să-l combați, ca să nu te scufunde în depresie.
Nu am auzit vreodată ca Omi să fi fost deprimată, era o stare căreia îi interzisese definitiv accesul în universul ei și știa să te scuture serios când dădeai semne neliniștitoare, lucru pe care l-a moștenit și mama.

2. Chiar dacă sunt singură acasă, mă răsfăț ca și când aș fi în vizită sau la un hotel de lux

La Omi aveai întotdeauna impresia că ești la Ritz. Nu din cauza porțelanurilor sau argintăriei, dar pentru că totul era aranjat, sclipitor de curat, bine călcat și făcut cu nonșalanță ca să te simți (foarte) bine.
Când venea cineva la ea în vizită, Omi avea întotdeauna la îndemână o prăjitură proaspătă de casă, fructe, și îți propunea cafea, un pahar de cognac sau un ceai. Mamei îi pregătea de fiecare dată o ceașcă mare de ceai Darjeeling cu lapte, știind că asta îi plăcea.
Pentru noi, copiii, erau reguli clare: voiai o felie de prăjitură și erai destul de mare să folosești un cuțit? Scoteai prăjitura din dulap, tăiai din ea o porție mică, o așezai pe o farfurie de desert, aranjai la loc prăjitura, cuțitul spălat și fundul de lemn și mergeai în casă să o mănânci la masă – în niciun caz singură la bucătărie, “ca la bar”.
Nu beai nici din sticlă (“ca un camionagiu”) chiar dacă erai singură în casă. Te respecți, așa că vei folosi întotdeauna un pahar.
Pentru Omi nu era nicio diferență între felul în care se comporta când era singură sau când primea vizite – și asta era o definiție a luxului.

 

Una din lectiile standard de la bunici, pe care le urasti in copilarie  – cum sa folosesti corect tacamurile la masa.

Garderoba & make-up

3. Costă prea scump să mă îmbrac ieftin.

Omi cumpăra puțin dar întotdeauna de foarte mare calitate, mirosea un cașmir adevărat sau o haină de designer chiar dacă erau ascunse într-o pungă de plastic. Să știi să recunoști materialele de calitate era un lucru de bun simț. Copiile nu erau admise, de la flori false la branduri false.
Omi își păstra în felul ăsta zeci de ani hainele, făcând o investiție de la început. Țin minte și acum o rochie – cămașă, cred că din anii 60, făcută din satin de bumbac cu dungi albastre și print floral pe care îmi pare tare rău că nu am recuperat-o.
Hainele pentru Omi se transformau și se reciclau, era firesc să o faci, oricât de mulți bani aveai și piese în dulap. Mama are și azi o rochie neagră din crêpe de mătase din anii ’30 de la una dintre bunici, pe care o îmbrăca la petrecerile hype de la sfârșitul anilor 80. Este și una dintre rochiile mele preferate pe care am purtat-o la party după prezentări de modă dar și când m-am deghizat în Bonnie & Clyde. De la Omi am păstrat o rochie lungă din jersée lamé negru-argintiu din anii 70, adusă de la Londra care încă arată impecabil.

4. Te îmbraci dacă stai acasă ca și când ar veni un dușman în vizită.

Dacă treceam din întâmplare pe la ea, pe Omi nu o găseam în halat, ci în haine chic, confortabile. Nu am văzut-o vreodată doar în pijama. Motto-ul ei era că te îmbraci întotdeauna pentru tine, chiar dacă nu te vede nimeni.
Nu rămâi în pijama până la prânz, ci faci sport, te speli și te îmbraci corect. De aici vine stima de sine care te va salva în momentele grele, când ai tendința să uiți de tine. E important să știi să rămâi demnă și să nu te lași copleșită. De aceea era esențial felul cum te așezai pe canapea, cum stăteai la masă, chiar dacă erai doar tu acasă. Nu stăteai crăcănată, tolănită sau “într-o rână”- ca și îmbrăcatul frumos, nu o faci pentru a da o imagine altora, ci din self respect.
Pentru Omi, poziția și grija corporală dictau poziția mentală necesară și starea ta de spirit.

 

Trei generații, bunica Valy cu bunicul Nuni, mama Ioana si cu mine

 

5. Lucrurile nu se aruncă, se adaptează

Adolescentă fiind, mama a reușit cu ajutorul lui Omi să transforme în anii ’60 o parte dintr-un taior Chanel într-o fustă mini. Evident, acum ne pare (tare) rău. Ideea era că un lucru de calitate îl dai mai departe generațiilor următoare, iar să ai lucruri frumoase, bune și la modă nu însemna să arunci și să cumperi ceva nou în loc.

Primăvara și toamna venea o croitoreasă acasă, care executa tot ceea ce era de făcut pentru toată familia – ajustări, adaptări la noutățile modei, rochii pentru Omi sau copii, halate, deux-pièces-uri, cămăși pentru bunicul.
Costumele domnului doctor, paltoanele și piesele grele erau comandate la un croitor specializat, care devenise după testări în timp “furnizorul” oficial al casei Coja.
Omi știa să coasă și să croiască după crochiuri sau magazine de modă, ceea ce a învățat-o și pe mama, și excela în croiuri foarte complicate de rochii. Pe mine m-a învățat încă din clasa a 2a să știu să-mi cos nasturii sau tivul la uniformă și să-l calc impecabil, ca să “cadă cum trebuie”.

6. Cum îți păstrezi hainele și accesoriile

Bunicii îi plăcea să tricoteze și o făcea foarte frumos. Puloverele ei erau spălate manual și călcate cu mare grijă cu o cârpă umedă, ca firul să fie fixat și nu se mai întindă. Călca extraordinar de perfecționist, mă uitam fascinată cum știa să nu facă dungă la mâneca de la cămăși. Mai târziu am învățat că detaliul acesta era șicul absolut pentru orice cămașă bărbătească de lux.

Omi lăsa de fiecare dată la aerisit un lucru după ce-l purta înainte să-l pună în dulap. Spăla hainele des, le purta de maximum două ori la rând și le clătea cu mâna ca să nu îmbătrânească fibra de la praf sau deodorant. Avea punguțe frumoase cu lavandă, făcute de ea, care atârnau de umerașe și aveau fiecare o fundă asortată. Țin minte un print cu frunze purpurii pe fond violet și săculeți legați cu funde mici roșii foarte elegante.
Și încălțămintea avea regulile ei, Omi o păstra curățată în saci de pânză, făcuți special. Pantofii erau șterși de praf după fiecare purtare și aranjați, ca să fie totdeauna impecabili înainte să fie încălțați. Micile gesturi de grijă asigurau viața lungă și întrețineau calitatea lucrurilor.

7. Make-up simplu, îngrijire zilnică

Omi învățase că o adevărată doamnă se machiază cât să ghicești că este puțin fardată. Purta doar un pic de pudră, ruj și rimel de când era tânără. Mă amuza cum rimelul era o pastă neagră într-o cutiuță mică, care se aplica pe gene cu un fel de periuță, mă făcea să mă gândesc la crema de pantofi. După dușul de dimineață, Omi își masa ușor fața câteva minute bune. A învățat-o și pe mama un masaj facial cotidian pentru întârzierea ridurilor.

Când am ajuns anul trecut la expoziția Héléna Rubinstein de la Paris, ne-am amuzat cu mama să descoperim că Omi folosea metoda ei de masaj, care ajunsese în România. Bunica mai folosea un fard de obraz și un fard delicat pentru pleoape, un gri albastru care-i făcea ochii și mai verzi, ținut în cutiuțe de la Rimmel, Max Factor, Chanel și desigur Helena Rubinstein. Iar demachierea și hidratarea zilnică a feței erau la fel de firești ca și spălatul pe dinți sau dușul zilnic.

 

Un deux pièces, perle  si coafura à la Jackie Kennedy sau eleganta anilor 60

Puterea lui “te rog” și “mulțumesc” sau cum se comportă o doamnă adevărată

 

Ce înseamnă să arăți ca o lady

Respectul de sine se traducea prin grija exterioară și atenții mărunte, ca haine permanent călcate și parfumate sau părul ordonat si o piele frumos hidratată. Omi își făcea lunar manichiura, iar dacă nu avea timp să vină doamna Doina manichiurista acasă, își punea singură un prosop în poală, asculta radio-ul și-și făcea unghiile. Să fii o doamnă însemna să știi să-ți păstrezi aspectul de lady, nu să folosești servitori ca să devii una.

Nu se dădea cu lac de unghii decât rar și întotdeauna într-o culoare roz neutră sau transparentă. “Ojă” era un cuvânt vechi, pe care nu ne lăsa să-l folosim, i se părea împrumutat și prefera să spunem “lacul de unghii”. Omi nu ieșea niciodată din casă nemachiată și se coafa în fiecare dimineață. Mă uitam cum își tapa meticulos părul în stilul lui Jackie Kennedy și o întrebam dacă pot face la fel. Zâmbea.
De pe la 40 ani și-a vopsit sistematic părul de 3-4 ori pe an pentru trei fire cărunte – era nevoia ei antrenată de perfecțiune și respect față de ea. Avea ca și mama ei și mama mea, un păr extraordinar de negru și a trecut multă vreme înainte să se vopsească mai deschis, când a îmbătrânit.

 

“Te rog” – marea formulă magică.

Omi ne repeta în germană că “Tonul face muzică”  cât și de ce cuvintele “mulțumesc” (Danke) și “te rog” (Bitte) pot schimba o întreagă conversație. Grija cu care spui lucrurile este esențială dacă vrei ca mesajul tău să fie înțeles corect. Asta nu însemna că ceilalți nu pot să te înțeleagă greșit, dar asta nu mai ținea de tine. Cu cât mesajul e mai puternic, cu atât tonul trebuie să fie mai plin de înțelegere și mai ales calm, pentru a încuraja o comunicare, nu un monolog.

Pentru ea era normal ca directorul de întreprindere să-l salute pe portar, iar femeia în casă era tratată cu respect și i se mulțumea de câte ori i se cerea ceva – eleganța și politețea erau aceleași, indiferent dacă în fața ta era o femeie de servici sau un ministru.

De altfel Omi era foarte strictă cu regulile de politețe. Nu dădea niciodată un telefon de curtoazie înainte de ora 5 după-masa, doar o urgență sau ceva deosebit de important permitea o abatere. Iar să știi să mulțumești era un lucru vital.
După o vizită sau un event, aveai trei zile să contactezi gazdele, eventual în scris, ceea ce arăta că știi să le apreciezi. Am păstrat obiceiul de a scrie pentru a mulțumi, mi se pare mai personal decât un sms și de ani de zile am grijă să cumpăr plicuri mici și cartoline speciale pentru așa ceva.

Tot Omi m-a învățat că nu pot cere angajatului meu sau unui colaborator să facă un lucru pe care eu nu-l stăpânesc. A fost prima mea lecție de management. Așa trebuia să știi să faci curat mai bine decât femeia de servici, să croiești cu adevărat dacă vrei ceva de la croitoreasă și să faci un sufleu impecabil înainte să ceri asta bucătăresei sau unui catering. Chestie de respect, standard și competență – nu poți cere cuiva să facă ceva ce tu habar n-ai să faci. Iar dacă este cazul, trebuie să știi întotdeauna să dai exemplul.

 

La soare, Valy Coja in putinele momente cand isi dadea voie sa stea.

 

Dacă te costă mai puțin să taci decât l-ar costa pe celălalt dacă vorbești, atunci taci.

Pentru Omi controlul de sine era esențial, de aceea era important să te gândeșți înainte de a spune ceva ca să nu spui lucruri gratuite pe care le poți regreta și care îți vor cere mai multă energie să fie reparate. Să-ți ceri scuze cu pretextul “nu m-am gândit la asta” nu era acceptabil. Îi plăcea mult formula “Vaut mieux prévenir que guérir” (Mai bine prevezi decât să stai să lecuiești) pe care o repeta des când vedea că-mi vine să ridic tonul. Pentru ea “copiii nu au nervi” deci nu puteai să te enervezi. Iar când te certa, o făcea constructiv între patru ochi, din respect față de tine și față de ceilalți. Părerea ta personală despre cineva, că-i interesează sau nu pe ceilalalți, nu e o declarație făcută presei.

 

Ocupă-te mereu și ține-ți mintea relaxată

Să faci curat, să te ocupi de plantele din ghivece, să tricotezi, să coși sau să citești ascultând muzică îți schimbă mentalul și menține un tonus plăcut. Pentru Omi nu puteai să nu faci nimic, lucrul acesta putea să te limiteze în gândire când aveai mai multă nevoie.
Bunica nu stătea degeaba în casă și nu te lasă nici pe tine să o faci. Dacă nu găseai ceva de făcut, ieșeai la o plimbare cu un pas alert sau la piscină să înoți. Chiar dacă avea mașină (despre care am scris aici), Omi cauta să meargă zilnic pe jos și te antrena nemilos prin parc sau prin oraș, înainte să te ducă la Capșa sau la Continental pentru un ceai și o prăjitură.

 

Sora mea cu mine si Omi in weekend de primavara la Cumpatu

Parenting old school 

Un copil deștept nu se plictisește singur niciodată.

Fraza asta era rudă bună cu “nu lăsa pe mâine ce poți face azi” și m-a bântuit toată copilăria. Omi te încuraja și îți cerea să știi să te ocupi, nu era rolul unui părinte sau a bonei să te distreze. Dacă făceai întâi ce era obligatoriu (lecții sau curățenie), puteai să treci la ce-ți făcea plăcere. Și cum organizarea era mama a tot ce mișcă, ne învățase să facem întâi ce ia mult timp, iar apoi ce ia puțin timp. În felul acesta, dacă nu terminam tot, nu era o dramă.

Omi considera că ordinea e foarte importantă pentru copii. Trebuia să avem așa curat în lucruri încât pe întuneric să găsim ce căutăm, ceea ce ne stimula să ne stabilim singuri prioritățile. Desigur, și aici erau reguli care să te ajute și adulți în jur.
Când ajungeai acasă, te schimbai imediat, nu purtai în interior hainele de pe stradă, ca o regulă de igienă și de confort. Asta nu însemna ok la pijama, trening sau halat – ci la haine de casă, mai comode și mai simple. Aceeași regulă se aplica și pantofilor, nu intrai în casă pe parchet și covoarele curate cu pantofii de stradă, aveai pantofi sau papuci de casă în antreu.

Curățenie & animale de companie

Lui Omi îi plăceau animalele și plantele, dar era înainte de toate o femeie practică pentru care curățenia = lifestyle. Multe tipsuri de curățenie le păstrăm de la ea, cum ar fi utilizarea oțetului sau bicarbonatului despre care mama a scris aici. Folosirea bicarbonatului la spălatul chiuvetei sau albirea șervetelor de masă era sfântă.

Dacă făcea duș zilnic, Omi spăla cada și o ștergea de fiecare dată să nu facă depozit de calcar, ceea ce facem și acum. Ne învățase că este mai ușor și rapid să întreții mereu decât să cureți rar și timp de o zi întreagă. Praful era șters la două zile, cu aspiratorul se dădea de trei ori pe săptămână chiar când locuia singură. Iar când Omi spăla geamurile, spăla și perdelele.
Felul asta de organizare o făcea să aibă un efect maxim printr-un efort minim. Nu avea mai mult timp decât alții, dar știa să stabilească o ordine perfectă a operațiunilor – lucru moștenit și de mama, de am impresia că are cel puțin trei surori gemene care o ajută simultan.

Ca să fie tot timpul lucrurile aranjate și curate, Omi spăla fiecare obiect pe măsură ce-l folosea. Așa, când punea la cuptor prăjitura sau mâncarea pe care o terminase de preparat, chiuveta era goală, bucătăria în ordine și ustensilele la locul lor.

Paharele erau șterse cât erau umede, să nu se usuce apa pe ele și să fie nevoie să le speli din nou. La fel și tacâmurile, mai ales argintăria. Obiectele de bronz le curăța ușor cu sare și oțet, apoi le clătea cu apă cu săpun ca să nu oxideze și să devină roz.

Nici bijuteriile nu scăpau de curățenie, Omi își scotea cutia cu juvaere de câteva ori pe an, le curăța pe rând cu pasta de dinți și periuța, limpezindu-le în apă și lustruindu-le cu un șervet de cânepă. Avea întotdeauna flori proaspete în casă, iar ca să le păstreze, ne învățase să punem o jumătate de aspirină în vază, să spălăm cozile florilor, să le scurtăm și să le schimbăm apa.

Omi iubea mult animalele și foarte mult câinii. A avut cateva peruche, un motan, pe Figaro, și un canar, pe Hansi, pe care l-a iubit grozav. Animalele făceau parte din familie, nu aveau un statut inferior sau de obiect de distracție. Noi, copiii, trebuia să înțelegem că un animal implică răspundere pentru mulți ani și că nu este o jucărie vie, ci o ființă care simte ca și noi. În felul acesta mama mea a crescut cu 8 câini de vânătoare (7 grifoni și un tekel găsit pe stradă), pisici și un canar.

Regula pentru animale însemna să fie periate zilnic, iar labele câinilor și pisicii erau șterse cu o cârpă umedă de fiecare dată când se întorceau casă. Bunica considera că în momentele grele (când și-a pierdut un copil, când au fost persecuții comuniste în familie, când i-a murit soțul și a rămas văduvă tânără cu trei copii) animalele sunt un sprijin de neînlocuit care te înconjoară cu o afecțiune sinceră și solidă.

Unul dintre lucrurile bune cu izolarea a fost că am avut timp să stau, să vorbesc cu cei dragi despre lucruri pe care poate nu le-am fi discutat altfel, să-mi așez gândurile și să-mi aduc aminte de unde vin ca să nu uit unde vreau să ajung.
Amintirile pe care le-am adunat despre bunica mea iau deja forma încă unui articol, cu toate că nu a fost deloc ușor să-l scriu pe acesta si să-i dau drumul online. Omi, îmi dau seama că nu era o persoană, ci mai multe și asta am înțeles treptat, pe măsură ce am început să le descopăr pe fiecare.

 

Foto: arhivă personală