In fine, m-am hotarit – mi-am luat Aifon.
Mai bine zis sunt o persoana slaba in fata argumentelor prietenilor mei aifonici si a evidentei mele incompabilitati cu Blackbery-ul primit de ziua mea.
E clar ca sunt o “Aifon person”, s-a confirmat in momentul achizitionarii lui: obiectul a devenit instant prelungirea mainii mele drepte. Ne-am inteles din priviri, el clipea la mine albastru, eu il mangaiam tandru digital.
Din pacate luna noastra de miere nu a durat. Nu ca as fi o fire saltareata pasional vorbind. La mine telefoanele pur si simplu nu tin. Cred ca sunt un fel de Fefeleaga a mobilelor deoarece toate cedeaza nervos dupa 3 -4 luni. Intai am crezut ca e din cauza magnetismului meu puternic, nu se poate ca indiferent de marca sa ma lase mobilul dupa maximum 4 luni ! Nokia, Sony Erricson, Samsung, Blackberry… Sunt o persoana foarte atenta cu lucrurile mele, nu joc ping-pong si nu arunc dupa lume cu ele, nu am caine pe care-l antrenez sa aporteze mobile si nici nu incerc sa calmez nelinistile unui chihuahua agitat si neurastenic cu telefonul pe post de jucarie.
Invariabil si Aifonul meu cel nou a cedat nervos in martie, fiind cumparat in august, la minunata butica Orange de pe Calea Victoriei din Bucuresti. Si eu care credeam ca voi brava cu Apple acest blestem de legenda greaca din karma mea telefonica!
Aventura pariziana la Apple store
In martie la Paris, m-am dus cu mobilul in garantie la noul Apple Store de sub faimoasa piramida de sticla de la Louvre. Serviciu impecabil – rendez-vous luat la magazinul lor de la Opera in stilul unei conciergerie de lux, unde se scuza ca nu au nici o disponibilitate pentru urmatoarele 3 ore. Insa imi rezerva un rendez-vous la magazinul de la Louvre, unde la mai putin de o ora confirm unei domnisoare numele, prenumele, etc. Sunt notata cu un zambet pe ultimul model de Ipad de catre alta domnisoara si ma asez alaturi de alte 12 persoane. Vreo 10 tineri zambitori zburda gratiosi si amabili printre numerosii clienti veniti la Genius Bar, locul tuturor reparatiilor si vizibil, si al raspunsurilor.
In ciuda clientilor numerosi, persoana care imi este « alocata » mi se adreseaza direct, ca si cand as avea o bulina vizibila numai personalului Apple care le indica clipind portocaliu « ea e ». Am observat fenomenul si la clientii din fata mea si ma intrebam oare cum fac.
Nu am detectat niciun semn complice intre cei care confirmau sosirea clientilor si vanzatorii care se ocupau apoi de noi.
Dau Iphone-ul si… magie! Vanzatorul meu bate codul aparatelului si stie tot, ca in filmele americane cu spioni: cumparat la Bucuresti pe Calea Victoriei, pe data de, va cheama, stati la adresa…
Sunt impresionata si asigurata, nici prin cap nu-mi trecuse sa ma plimb cu vreo factura la mine.
45 de minute mai tarziu, verdictul este irevocabil – Iphone-ul trebuie schimbat. Si asta dupa ce m-au asigurat ca un update total de soft va rezolva problema, insa voi pierde toate informatiile… am negociat in zadar si am acceptat cu inima stransa. Faimosul update insa nu a rezolvat problema. Adica nu numai ca am pierdut agenda si cele 6 000 de cantece, dar le-am pierdut degeaba! Vanzatorul s-a facut mic la cei 1,90m ai lui in fata laserului verde din ochii mei, insa mi-a dat un nou aparat care sper sa mearga.
Si cartela SIM se pare ca a suferit si trebuie schimbata. O sa astept sa ajung in tara sa vad cum se comporta animalul. Momentan sunt obligata sa ma plimb cu 2 telefoane – cu noul Iphone-ul unde am reusit sa recuperez partial biblioteca muzicala si agenda telefonica. Si Blackberry-ul, cu care ne aruncam priviri negre, de cuplu proaspat divortat care inca nu si-a impartit sufrageria…
Episodul bucurestean
Ajunsa la Bucuresti, schimb si cartela SIM. Iar dupa o saptamina de emotii… ghinion. Iar incepe distractia ! Cand vorbesc la telefon raman fara retea. Sunt langa ditamai antena, dar pe ecranul aifonului meu apare clar « No Service ». Prietenii, contactele de job ma acuza ca am inchis telefonul. O prietena rade de mine si ma sfatuieste sa merg la sfintit cu el, poate am mai mult noroc si il boteaza « rasnitza ». Eu ii spun bigoudiphone-ul, incept sa cred ca poate servi numai de bigudiu.
Ma intorc la magazinul Orange de pe Calea Victoriei. Mi se explica ca sunt niste probleme de soft, trebuie numai sa-i dau un update…
Trei saptamini mai tarziu problema persista. Reteaua apare si dispare cand te astepti mai putin, eu sunt convinsa ca e legata de karma mea care are o clauza « un NU hotarit mobilelor » inclusa in contractul meu special, o clauza ascunsa cu rea intentie.
Calma si rabdatoare, merg o data pe saptamina la Orange – devenim familiari, imi cunosc buletinul pe de rost si ma identifica usor: sunt clienta care vorbeste cu « rr ». Eu, care nu retin numele oamenilor, stiu cum ii cheama si pe cei de la vanzari si pe cei de la serviciul tehnic de la subsol. Mi se explica, foarte dragut, ca daca vreau sa las telefonul, va lua 10 zile ca sa vina inapoi. Evident, nu mi se da un telefon de schimb. Asa ca sunt sfatuita sa ma duc personal la service-ul lor, de la Calea Giulesti no. 133, sa fie reparat pe loc.
Norocul meu, o prietena imi propune sa mergem impreuna. Draga de ea, daca ar fi stiut la ce se inhama. Ea stie unde este Giulesti, eu cad de pe harta daca ies din zona Piata Charles de Gaulle – Calea Victoriei – Universitate. Sotul pretendi care este mare fan Apple sustine ca nu e vorba de o problema de update, ci una de soft aparuta odata cu Iphone G4. Sunt nula, dar inteleg idea: sa ma supar atat de tare pe G3S-ul meu incat sa astept sa iau un G4. Eu cred ca chiar am un aparat defect.
Ajunsi in Giulesti, ne astepta o surpriza la numarul 113: o carciuma care se ocupa de nunti si botezuri. Nici picior de Orange, dar in apropiere se zarea un cimitir. La numarul de pe factura mea raspunde un barbat suparat care-mi comunica foarte agasat ca centrul este desfintat iar pentru reparatii se merge la un centru comercial.
Ok, am inteles. Cel mai apropiat Orange, la mall Baneasa, ma astepta cu alta veste interesanta: centrul nu este desfiintat, insa fiind singurul service nu au numar de telefon pentru clienti, ca sa nu fie contactati. Dupa multe negocieri (doar plecam din tara in cateva zile si era mai mult decat urgent sa rezolv problema in Romania…), aflam ca nu e vorba de Calea Giulesti. Ci de o straduta perpendiculara pe ea, unde numele nu prea se stie…dar sigur o voi gasi, este dupa un gard albastru. Evident, nu?
Episodul gardul albastru
Ne reintoarcem in Giulesti pe o caldura tropicala la locul-inainte-de-cimitir -dupa-gardul-albastru-unde-se-vede-o-antena-mare-si-multe masini-Orange unde intr-un tarziu si intr-un peisaj demn de un western spaghetti, gasim locul cu pricina.
Cat si o tehniciana, tanara, inalta si foarte solida, care m-a impresionat. Prima ei intrebare a fost daca am SIM-ul inauntru, cum mobilul nu afisa nicio retea. Ma pufneste rasul de disperare – evident SIMul este inauntru. Sa nu am retea este cu atat mai ciudat cu cat service-ul are o antena cat o sura exact deasupra mea. Tehniciana nu ma crede, desface tacticos mobilul. Cand gaseste SIM-ul la locul lui, schimb o privire jubilatoare cu prietena mea, care era prabusita de caldura pe canapeaua din service, langa alti doi clienti ce pareau uitati acolo de cateva zile.
In ciuda faptului ca aveam factura la mine, mi se cere dovada ca l-am schimbat in Franta. Dupa ce subliniez ca l-am schimbat deja de doua ori in opt luni. Repet ca noul aparat a fost inregistrat la Orange de 3 saptamini, de cum m-am intors la Bucuresti, serviciul lor tehnic din Calea Victoriei are dovada.
Dar in epoca comunicatiilor informatia nu trece. Mi se raspunde ca ei, serviciul tehnic central, nu au acces la aceeasi baza de informatii, chiar daca sunt tot Orange.
Asa ca trebuie sa trimit un mail la Apple Paris cerandu-le sa-mi certifice ca am schimbat Iphone-ul la ei. Dupa ce am aratat convocarea luata la rendez-vous la Apple Louvre pentru repararea lui. Domnisoara de la serviciul tehnic nu a acceptat-o, cerandu-mi o dovada « semnata si stampilata ». Mi-a fost rusine sa cer la Paris toate pretentiile celor de la Orange, dar Apple a trimis confirmarea in 24 ore. La Paris nu mi se ceruse nici macar dovada achizitionarii telefonului pentru a inlocui Iphone-ul cu unul nou si sigilat. Dar la Orange Bucuresti timpul se masoara diferit si a mai fost nevoie de o zi dupa primirea hartiilor cerute ca cei de acolo sa se gandeasca sa-mi dea un raspuns!
Cand am revenit cu toate hartiile, am asteptat inca 30 de minute ca sa pot primi un nou aparat. Nu stiu de ce, mi-au explicat ca « asa e protocolul ». Poate consider ca nu-l meritam inca. Rugasem un taxi sa ma astepte, inutil de precizat ca nu mai era nimeni in strada cand am iesit din cladire.
A doua zi ajungeam la Paris, bucuroasa sa am insfarsit un telefon functionabil.
Insa bucuria mea fu lunga cat durata zborului Bucuresti – Paris: de cum am pus piciorul pe taramul francez, binecunoscutul « No Service » a aparut din nou. Si iar nu a mai plecat. Probabil trebuie iara schimbat, ceea ce inseamna ca am un Iphone care trebuie schimbat cam de trei ori in 10 luni ?
Da, iubesc Iphone-ul.
Neconditionat.
Masher, efectiv esti o Fefeleaga a telefoniei mobile : ))) (sau “Fofârneatza”, cum spusese un elev de-al mamei mele), vaz ca te plimbi cu Aifonu’ de la Portocala la Portocala, de pe Dambovitza pe Sena, ca si cu sfintele moaste. Fefeleaga mergea cu Bathor… care nu avea baza de date si nici nu stia 6000 de cânticele. Deci : rugam de urjentz sa treci pe telefonie apta, de Evropa ; )