Bunicii mele tare îi mai plăcea să conducă. Avea un Mini alb, cel original, comandat la Londra cu ocazia unei călătorii acolo. Chiar dacă avea mare nevoie de ochelari ca să conducă, Omi era prea mândră să admită că era un pericol ambulant.

Îmi plăceau mult mănușile ei de condus pe care le incercam acasă la ea și să fiu în Mini cu Omi. Pentru mine era mai mult o jucărie de mașină pe vremea aceea care mi se potrivea perfect. Mănușile, făcute pe comandă în piele naturală galben-aurie și cusute manual, reprezentau un simbol evident de independență, acel lucru care făcea pe copila de șapte ani de atunci să-și spună “Bineeeee, când o să fiu mare o să le am pe aceleași”. Desigur îmi doream și bijuteriile lui Omi, mai ales un colier din două rânduri de perle gri care avea o închizătoare veche și sofisticată cu un mic smaragd pe care nu am știut niciodată să o deschid.

Într-o zi, la tradiționalul prânz francez de duminică care se ținea întotdeauna la bunica de ziua ei (unde copii nu aveau voie să vorbească la masă dacă nu erau întrebați de cei mari), uitându-mă la perlele ei superbe, am întrebat-o hotărâtă “Omi, când ai să mori, îmi dai mie perlele tale?). A urmat o liniște adâncă și conversația a continuat cu subiecte “mai adulte”, unde întrebarea mea insolentă a fost ascunsă în spatele unor râsete. Surpriza lui Omi a fost inteligent deghizată.

Când într-un final Omi a fost de acord că nu mai poate conduce singură, perechea de mănuși s-a odihnit pentru o vreme în sertarul în care își ținea batistele foarte fine brodate cu inițialele ei. Când am împlinit 12 ani, le-am primit cadou de ziua mea de la ea – a fost neașteptat și de mare impact, chiar dacă atunci mâinile mele erau prea mici pentru ele.  Azi, după ce am schimbat mai multe țări, încă le am cu mine. Și în mod sigur voi avea destul de repede și un Mini alb, ca să folosesc cum se cuvine mănușile lui Omi.

Foto: arhiva personala