Ieri seară a avut loc ultimul concert al Festivalului George Enescu 2021, ocazie cu care m-am gândit la tot ce s-a întâmplat de o lună încoace, de când a început unul dintre cele mai așteptate evenimente culturale de la noi. Așa am revăzut jurnalul nu foarte aplicat, ușor indisciplinat, deloc rușinat, un pic șagrinat către final dar foarte determinat pe care l-am ținut de-a lungul lunii enesciene.
Festivalul George Enescu 2021 a demarat cu așteptări mari într-o perioadă în care totul se putea opri de azi pe mâine. Și lucrul acesta l-am simțit în fiecare seară și la fiecare concert. O dată cu sărbătorirea celei de-a 25a ediții a festivalului, anul acesta marchează și 140 de ani de la nașterea lui George Enescu. În paralel, este și ultimul eveniment sub direcția unui om formidabil, domnul Mihai Constantinescu, care părăsește funcția de director al festivalului după 30 ani de activitate cât și a directorului artistic Vladimir Jurowski. Să spun că s-a simțit în fiecare detaliu o muncă uriașă este aproape un eufemism, iar dacă anul acesta am avut șansa să fiu mai aproape de culise, nu pot decât imagina ceea ce a însemnat cu adevărat așa un tour de force pentru toți cei implicați, de la muzicieni, la echipele de organizare sau la partneri.
Însă poate ce m-a bucurat cel mai mult este să văd cât de mulți tineri si oameni diferiți au fost în public și de data aceasta la Festivalul George Enescu, lucru despre care nu am prea am văzut vorbindu-se – nu, muzica clasică nu este doar pentru pensionari fițoși care ascultă doar Mozart la micul dejun.
Este și prima oară când am observat mai mulți părinți cu copii, unii foarte mici de 5-7 ani, la concertele de la Sala Palatului, poate nu întotdeauna o alegere fericită căci picii se plictiseau repede de la atâta stat pe scaune.
Nu știu ce se va întâmpla mai departe, nu știu care va fi echipa care se va ocupa în continuare de Festivalul George Enescu. Ultimii ani m-au învățat să nu fac planuri pe termen lung, dar voi profita de ambianța ultimelor zile ale festivalului și de o lună de ascultat aproape zilnic muzicieni de excepție și voi încerca să păstrez cu mine energia și starea asta bună cât pot de mult.
Festivalul George Enescu 2021 / 28 august / ziua 1
C’est parti!
Un moment am avut impresia că tot ce s-a întâmplat în ultimii aproape 2 ani s-a șters, și că lucrurile s-au întors în timpul sălilor de spectacol pline de oameni fericiți să-i vadă și asculte pe artiștii de pe scenă.
E primul concert de muzică clasică la care merg de când a început nebunia șimi-a fost dor. Dor până și de sala asta a Palatului a cărei acustică e bombănită de toată lumea cu chef de muzică.
Uitasem cum e să stai lângă muzicienii care-și aplaudă dirijorul, (Paavo Järvi) bătând din instrumente sau din picioare pe scenă (asta cu picioarele se aude pe stories).
Chef să surprind micile complicități ale orchestrei tipice la Festivalul George Enescu – cum Hilary Hanh, după un excelent Sibelius și două bis-uri de Bach, a oferit un trandafir din buchetul primit primei viori, sau cum dirijorul, o simfonie de Rahmaninov mai târziu, și-a împărțit și el buchetele de flori cu primele două viori.
Am timp până pe 26 septembrie să-mi aduc aminte și să adun amintiri până data viitoare, în 2023 – doamne, cât departe sună…
Dirijorul Paavo Järvi si Orchestra Filarmonica George Enescu
29 august / ziua 2
Ahhh, Sir Simon Rattle & London Symphony Orchestra – omul ăsta e în stare să te facă să-ți placă Stravinski.
Cât despre Rapsodia Română a lui Enescu, cred că este una dintre cele mai bune și autentice versiuni pe care le-am auzit vreodată. Departe de o partitură contemporană impecabil executată, în seara asta rapsodia a avut cu adevărat suflu, inimă și pasiune românească.
De multe ori lucrarea asta, ca multe altele aparțînând compozitorilor români, îmi aducea aminte de emisiunile de televiziune din perioada comunistă, unde muzica era atât de deformată încât chiar dacă era minunată, ajungeai doar să o urăști aiurea pentru că o asociai automat cu “Ceaușescu / PCR”.
Însă în seara asta la Festivalul George Enescu cred că am scăpat definit de așa tic muzical. Pe lângă piele de găină, Sir Simon Rattle a reușit să însuflețească sala de la primele acorduri, iar sala i-a răspuns, mulțumindu-i cu entuziasm și o ploaie de aplauze.
Și desigur, cu primul standing ovations.
Sir Simon Rattle si directorul artistic al festivalului, Vladimir Jurowski
31 august / ziua 4
Un pic de magie fără filtre și coincidențe la Festivalul George Enescu.
Ieri mi-a fost ciudă că nu am reușit să-i mulțumesc lui Sir Simon Rattle de excelenta sa interpretare a Rapsodiei Române la cocktailul organizat de echipa festivalului. A fugit la repetiții imediat după recepție.
Evident că nu m-am gândit vreo secundă să fac vreo poză.
Poza o dedic mamei mele, altă mare fană muzicienei portugheze și prima care m-a dus la un concert cu ea. E doar ziua a 4a de festival…
Pianista Maria Joao Pires împreună cu o fană cam fâstâcită
Sir Simon Rattle și soția sa Lady Rattle, mezzo soprana Magdalena Kožená
2 septembrie / ziua 6
O seară plină, așa a fost azi la Festivalul George Enescu.
La Concertul pentru violoncel și orchestră de Dvorak l-am descoperit pe violoncelistul german Daniel Müller-Schott pe care-l ratasem în 2019. Ca și pe dirijorul columbian Andrés Orozco-Estrada, o premieră pentru ediția aceasta, care, alături de Filarmonica della Scala din Milano a interpretat după pauză Simfonia nr. 2 de Brahms. Dacă solistul, după o serie allegro vivace de “danke, danke”, și-a oferit buchetul de flori unei violoniste din rândul întâi, dirijorul, după aceeași mișcare, a dus tot coșul său cu flori muzicienilor din ultimul rând, spre deliciul publicului.
În pauza de la Sala Palatului a fost inaugurată expoziția inedită de documente și fotografii despre istoria Festivalului și viață compozitorului român numită “Enescu. Geniul și festivalul. Chipuri de iubire”.
Așa cum zicea Alex Damian, unul dintre fotografii oficiali ai festivalului implicați în proiect, nu este ușor să faci poze unor muzicieni, cum sunt oameni foarte pasionați pe scenă.
Confirm că este foarte greu de făcut poze oamenilor pasionați, mai ales când ești un fotograf amator, așa ca mine – am reușit să fac poze decente doar instalației Brâncuși de la etaj și holurilor goale după plecarea publicului.
Dar… mai este și mâine o zi.
Daniel Müller-Schott si dirijorul columbian Andrés Orozco-Estrada
4 septembrie / ziua 8
Porția de emoție din seara asta la Festivalul George Enescu se numește Prokofiev și Nemanja Radulović. Care nu ai cum să nu-ți placă. Înalt, tot numai zâmbet, cu un look bobo (bourgeois – bohème pentru cine e curios) cum se spune la Paris unde face senzație, Nemanja vine asortat cu o coamă întunecată care-l face să pară și mai înalt și vioi și îi dă un quelque chose de 1001 de nopți.
Nu știu cum, dar solistul franco-sârb îți devine instant simpatic de cum pășește pe scenă, poate din cauza sincerității pe care o degajă. Despre sinceritate a fost vorba și în interpretarea lui Radulović (și o energie fantastică), care mi-a mers drept la inimă, deși nu sunt fană de vioară dar pentru domnul Prokofiev facem întotdeauna o excepție. Bis-ul lui, o piesă de Bach dedicată unei prietene dispărută chiar azi de covid, cred că ne-a prăbușit pe toți cei aflați în sală.
Problema cu Festivalul George Enescu este că te obișnuiești să plutești la un nivel ridicat de emoție și muzică în direct, în fiecare zi. Și asta, vă zic eu, poate fi destul de addictive, înafară de senzația de viață dublă – ziua îți vezi de treburi, seara te strecori într-un univers paralel care se deschide în sala de concerte. Orice se poate întâmpla în timpul zilei, pentru că seara … ești la Enescu și mai dai și peste o mulțime de prieteni.
Nemanja Radulovic si o pauza in spatele scenei, Festivalul George Enescu 2021
7 septembrie / ziua 11
Cum putea să fie o seară cu Gautier Capuçon, Valery Gergiev și Filarmonica din München la Festivalul George Enescu?
Simplu, o seară extraordinară și unul dintre highlight-urile sezonului 2021.
Capuçon, foarte bucuros să fie la Enescu cum spune și mai jos, a fost ca o bucată ireală de jăratic și emoții într-un concert greu de Șostakovici. Apoi a dat un bis minunat alături de câțiva muzicieni ai orchestrei (m-a atins cum Gergiev s-a retras în lateralul scenei lângă pian, s-a uitat ca un părinte care-și vede copilul pe scenă și a fost ușurat și bucuros că preludiul, tot de Șostakovici, a ieșit impecabil).
Și desigur că ne place Brahms, frumos stăpânit în a doua parte, mai bine decât suita lui Enescu de la început pe care probabil orchestra nu a avut prea mult timp să o repete. O piesă care mi-a plăcut să o redescopăr, cred că o mai auzisem acum vreo două ediții tot la festivalul George Enescu. Acum însă mi s-a părut așa frumoasă de data asta încât am vrut să o mai ascult din nou acasă, să fiu sigură că nu sunt doar oamenii și festivalul care mi-au aruncat o vrajă.
Violonistul francez Gautier Capuçon
10 septembrie / ziua 14
Ziua de astăzi la Festivalul George Enescu a fost un grand écart muzical între epoci cum nu se poate mai diferite și îndepărtate. Sau cum să treci de la ansamblul vocal L’Arpegiatta și muzica barocă timpurie (cu o nebunie de instrumente) la compozitorul austriac Korngold și muzica clasică creată în Viena anilor ’20.
Îmi dau seama că Phillipe Jarousski, un contratenor care-mi place mult, începe să aibă o vârstă și m-a încercat o mică tristețe. Cât despre Korngold, pe care îl pândeam de la începutul festivalului, face parte din selecțiile speciale de muzică contemporană inițiate de directorul artistic al festivalului, Vladimir Jurowski.
Nu m-aș fi dus firesc către compozitorii contemporani, dar îmi pare bine să-i ascult în condițiile de exigență impuse de festival – cu ocazia aceasta am descoperit-o pe scenă și pe soprana Cristina Păsăroiu, excelentă în rolul principal feminin.
Suntem deja la jumătatea festivalului, iar mâine va fi vorba despre mult Bach, pe care abia îl aștept – de la ora 16h30 la Ateneu.
Christina Pluhar, contratenorul Philippe Jaroussky, soprana Céline Scheen si ansamblul de muzica baroca L’Arpegiatta
11 septembrie / ziua 15
Șțiți că vă ziceam că am impresia unei lumi paralele cu o altă realitate la Festivalul George Enescu? Ei bine, ieri a fost fix așa o zi – după un concert de Bach minunat la Ateneu ca o întoarcere în timp în altă epocă, fuga la Sala Palatului pentru violonistul Gil Shaham și dirijorul Lahav Shani. Literalmente run, Ioana, run, Bach terminându-se fix când începea programul la Sala Palatului, deci fericiți cei fără tocuri.
Dacă Gil Shaham poate nu mai are nevoie de introducere, Lahav Shani este unul dintre tinerii dirijori despre care se vorbește acum cel mai mult cât și cel mai tânăr dirijor din istoria Rotterdam Philharmonic Orchestra.
Tot el a fost ales să fie succesorul celebrului Zubin Mehta ca director muzical al Israel Philharmonic Orchestra, după retragerea acestuia dintr-un post pe care l-a ocupat timp de 50 ani.
După un excelent concert de Brahms (doamne, cum să nu-ți placă așa un Brahms?), o alegere foarte inspirată pentru partea a 2a a fost Simfonia a 5a a lui Ceaicovski, unde energia adusă în prima parte cred că a îmbrățișat toată sala, până în ultimele rânduri de la balcoane.
Complicitatea celor doi muzicieni israelieni a fost cu atât mai evidentă la al doilea bis acordat de Shaham, pe care l-a interpretat împreună cu Shani. Delicatețea și rigoarea pentru care Shaham este celebru s-au împletit perfect cu energia lui Shani care l-a acompaniat la pian, chiar dacă cei doi s-au retras în partea stângă a scenei – spre norocul meu, chiar în față mea.
Astăzi la Festivalul George Enescu în program o avem pe Diana Damrau la Ateneu și o selecție de lucrări de Richard Strauss, iar meniu de seară promite să fie de excepție, cu Lahav Shani, Yefim Bronfman și concertul no.3 al lui Rahmaninov alături de Rotterdams Philharmonisch Orkestra.
Violonistul Gil Shaham si dirijorul Lahav Shani impreuna cu Rotterdams Philharmonic Orchestra
12 septembrie / ziua 16
Piele de găină când Yefim Bronfman a început concertul de Rahmaninov de ieri seară la Festivalul George Enescu.
Al doilea bis a fost interpretat (din nou) alături de dirijor, ocazie cu care am constat că Lahav Shani este (și!) un bun pianist. Băiatul ăsta chiar nu are vreun defect?
Am stat destul de aproape de scenă să văd cu câtă încântare se uitau membrii orchestrei la cei doi, iar la bis-ul dat după Musorgski din partea a 2a, pur și simplu simțeai cât de mult îl apreciază muzicienii pe tânărul lor dirijor.
Când e multă emoție, mai rămâi și fără cuvinte – cam așa eram ieri după concert și văd că nu mi le-am găsit mai bine nici azi, așa că mă duc să mi le caut. Căci diseară va fi o seară importantă – Cristian Măcelaru, dirijorul orchestrei National de France susține primul său concert din această ediție la Festivalul George Enescu, alături de violonistul rus Maxim Vengerov.
Ce pot spune este că Daphnis & Chloé al lui Ravel din partea a doua a serii va fi spectaculos și va avea o surpriză « sonoră » – am norocul să fiu acum un șoricel în sala la repetiții și dau din casă, în direct.
Pardon, din sală.
Pianistul Yefim Bronfman si tanarul dirijor Lahav Shani
13 septembrie / ziua 17
Dacă vrei un sans faute perfect, îl pui pe Cristian Măcelaru în fruntea ONF (Orchestre National de France), o ai prima vioară pe Sarah Nemtanu și solist pe violonistul Maxim Vengerov.
Da, și corul a cântat Ravel din lojele oficiale de ne-a înnebunit pe toți și a făcut să sune Sala Palatului aproape ca un concert hall – și da, la ultimul bis al orchestrei, lumea a chiuit și aproape că a sărit să danseze pe Hora Mărțișorului, o surpriză muzicală care, dacă mai era nevoie, i-a asigurat definitiv lui Măcelaru un loc mare în inima publicului venit să-l vadă.
O seară electrică de 13 la Festivalul George Enescu cu un succes răsunător, detalii fără filtru în stories.
Diseară Cristian Măcelaru va susține al doilea concert din cadrul festivalului, care promite să fie la fel de extraordinar. Voi ce faceți diseară?
Violoncelistul Maxim Vengerov
Dirijorul Cristian Macelaru, Ravel, corul Filarmonicii George Enescu (din loja) si Orchestre National de France
Contramaistra franco-romana Sarah Nemtanu
14 septembrie / ziua 18 dupa-amiaza
Pe mezzo-soprana americană Joyce DiDonato am avut marea plăcere să o cunosc acum doi ani la Festivalul George Enescu cu ocazia unui interviu pentru Harper’s Bazaar România (link aici pentru curioși). M-a cucerit simplu, pentru că dincolo de o voce ireală, artista mi-a plăcut mult ca om, ca filozofie și principii de viață. Desigur, am început să o stalkaresc online.
Acum tocmai a terminat recitalul ei de la Ateneu unde a cântat alături de ansamblul Il Pomo d’Oro. M-am bucurat enorm să o aud – ca mulți artiști după pandemie, Joyce DiDonato a simțit nevoia să vorbească și să se conecteze cu publicul ei cum ai face cu prieteni pe care nu i-ai văzut de mult. Cu sinceritate și candoare.
« Este așa o bucurie să mă întorc la acest festival, nu au trecut decât 2 ani, dar parcă au fost 500. Suntem foarte recunoscători să fim astăzi aici și să putem împărți cu voi muzica. Un lucru care mă încântă la ea este că există de vreo 400 ani, mă gândesc la tot prin ce a îndurat și a depășit umanitatea în atâta vreme și cât de puternic este faptul că muzică rămâne relevantă și că noi putem crea ceva nou cu ea. Ceea ce-mi da speranța că și noi vom depăși acest moment. »
14 septembrie / ziua 18 seara
Am impresia că asist de două seri la un serial de suspens foarte abil tricotat din care tocmai am văzut episodul II – Cristian Măcelaru ne-a luat pe sus și ne-a dat drumul, subtil, de la un etaj mai ridicat decât cel de ieri seară. De data asta cu Grieg, Denis Matsuev, Enescu (Poema, vă rog!) și Valsul lui Ravel, care s-au aliniat perfect.
Clar Măcelaru are mult umor, cunoaște pe vârful degetelor repertoriul francez și îi place să se joace împreună cu Orchestre National de France spre încântarea publicului de la Festivalul George Enescu.
Primul bis a fost și prima dată când am ascultat la noi un fragment dintr-o lucrare foarte specială, “L’éventail de Jeanne”, un balet pentru copii scris în 1927 de … 10 compozitori francezi, printre care Maurice Ravel, Francis Poulenc, Marcel Delannoy sau Georges Auric.
Pentru al doilea bis… surpriză, din nou Hora Mărțișorului, la fel de electrică ca ieri. Ca un frumos generic de final care să ilustreze cele câteva zile petrecute la Enescu de dirijor și ONF pe plaiurile mioritice.
Oare unde pot vedea episodul III al serialului? Cred că dă obișnuință…
In culise, dirijorul Cristian Macelaru si Mihai Constantinescu
15 septembrie / Ziua 19
În ziua în care tradițional începeam școala, m-a încercat o senzație plăcută de chiul și vacanță la concertul Yujei Wang. Poate și din cauză că se vorbește mult despre învățământ zilele astea.
Structurat între muzică nouă și muzică veche, programul de ieri de la Ateneu a ieșit din construcția clasică a unui concert unde solistul apare doar în prima parte. Orchestra de camera Mahler a trecut fluid de la un registru la altul, cu un mix foarte interesant de 4 compozitori diferiți pe care i-a legat frumos.
Yuja Wang, foarte 80’s într-un deux pieces pantalon asimetric din paiete negre, a interpretat întâi Capriccio pentru mâna stângă de Janáček, iar în a doua parte și cu o rochie foarte galbenă și foarte sexy a atacat impecabil Șostakovici.
Am fost destul de aproape să văd privirea neagră aruncată celui care a schițat prea devreme semi-aplauze în prima parte, dar și privirea laser cu care s-a uitat la doamna din primul rând care trosnea un evantai chiar în față ei.
Poate ar fi bine să învățăm când să aplaudăm și nu numai la Festivalul George Enescu (orice artist poate confirma că aplauzele între părțile unui concert îl scot din concentrare) și să observăm pe program dacă sunt 3 sau 4 părți înainte de final.
Poate ne dăm seama că artiștii chiar ne văd când plecăm din sală în timpul aplauzelor și că este jignitor pentru ei. Se aude în toată sala și când deschidem o sticlă de apă minerală în plin concert ca și când am fi la televizor, sau când vorbim tare de solistul aflat la câțiva metri ca și când acesta ar fi surd.
Vorbeam cu Florin Negrutiu despre nevoia noastră de frumos acum când plouă cu lucruri jalnice în jur. În loc să ne bucurăm că un festival internațional ca Festivalul George Enescu și o mână de oameni fac eforturi supraomenești să aducă un pic de frumusețe, energie bună și oameni rari în țară, criticăm. Ba reguli sanitare de care nu ne-am informat corect și pe care nu am văzut că sunt aplicate, ba că nu toți artiștii se pot vedea online, pentru că nu știm cum e cu drepturile de difuzare. Grea treaba asta la noi, de ce e nevoie să avem întotdeauna o părere cu cât mai vocală cu cât nu avem habar despre ce vorbim?
Nu înțeleg de ce și de unde atâta agresivitate, hai mai degrabă să profităm de lucrurile faine cât durează, mai ales în vremurile astea. Și să ne mai gândim și la cei din jur, cei de pe scenă sau cei din spatele ei, să ne informăm și să-i susținem în loc să dăm (foarte) gratuit cu barda.
Pianista Yuja Wang, intotdeauna cu un look de rock star
18 septembrie / ziua 22
Din nou un fel de chiul, dar nu chiar. Un fel de muzică clasică, dar nu chiar. În categoria evenimentelor conexe incluse în programul de la Festivalul George Enescu a avut loc concertul extraordinar al cântăreței Teodora Enache – Brody pe care aceasta l-a acordat cu ocazia lansării albumului său Unifying Worlds.
Emoție și din nou emoție, Teodora reușește să te facă să intri în lumea ei atât de bogată unde jazzul, muzica clasică și cea etno crează un nou limbaj, acompaniată de muzicienii Călin Grigoriu, Andrei Kivu și percuționistul Joca Perpignan, alături de Corul Operei Naționale din București dirijat de Daniel Jinga.
No words, just good vibes & a night at the Opera.
19 septembrie / ziua 23 zi (AMR – 6 pana la finalul George Enescu Festival)
Ziua de ieri, o duminică foarte lungă la Festivalul George Enescu, a început în stil german. Întâi am dat de membrii orchestrei Tonhalle din Zurich care vorbeau de Ceaicovski și patiseriile de la micul dejun în drumul meu spre Auditorium MNAR. Acolo urma să descopăr alți 2 nemți, pe pianista Sina Kloke, tehnica ei impecabilă și violoncelistul Norbert Anger.
După un prânz echilibrat format dintr-un mititel și o înghețată, direcția Sala Radio unde soarele de vară din stradă s-a mutat pentru câteva ore în sală.
Una dintre cele mai tari muziciene în ale improvizației pe care mi-a fost dat să o văd, pianista ‘venezueleza’ Gabriela Montero, a făcut sala praf în doar câteva minute pentru prima sa vizită în România. După concertul latin de pian și orchestră compus de ea, pentru bis Montero a invitat sala să fredoneze un cântec românesc celebru pe care ea să-l reia la pian. După câteva încercări nereușite de Beethoven ale publicului, flautistul orchestrei Simfonice București a atacat inspirat Rhapsodia lui Enescu – puteți auzi mai jos ce reacție a fost în sala, mie mi-au dat lacrimile și în pauză am râs cu mai multe prietene care-și îndreptau și ele conștiincios rimelul.
A urmat un chitarist spaniol excepțional, José Maria Gallardo Del Rey, venit cu percuționistul său, Roberto Vozmediano. Doamne, cum au putut să sune și cum se armonizau cu orchestra, a fost unul dintre momentele acelea în care nu mai știi unde ești, în ce țară, an sau ce zi, a contat doar energia care venea de pe scenă.
Din păcate a doua parte, care trebuia să fie și mai spectaculoasă, a fost plată și foarte cuminte. Avishai Cohen, ‘le clou du spectacle’, a fost fără zvâc, spre surpriza generală. După ce-l văzusem cum a înflăcărat astă vară Gărâna, recunosc, abia așteptăm să-l revăd la Festivalul George Enescu. Ei bine, duminică a fost cu nu.
După un alt strop de pauză cât să schimb pantofii, înapoi la Sala Palatului să-l văd pe locțiitorul Khatiei Buniatishvili pe care nu-l știam. Ei bine, domnul Rudolf Buchbinder, la 74 ani, a fost perfect, iar improvizația lui pe un vals de Strauss pentru bis a subliniat ce pianist rafinat este.
În a doua parte, simfonia unui alt german romantic, Schumann, a fost poate prea liniștită pe gustul meu, dar noroc cu Valsul trist al lui Sibelius acordat ca bis care m-a scuturat și a încheiat cu căldură o zi frumoasă.
Deja AMR 6 zile din Festivalul George Enescu și… mai revine abia în doi ani…
Pianista germana Sina Klokke in recitalul sustinut la Auditorium de la Muzeul National de Arta
Pianista Gabriela Montero la sala Radio
Dirijorul Paavo Järvi si pianistul Rudolf Buchbinder
20 septembrie / ziua 24
Contrejour with Sina Kloke la Festivalul George Enescu și întâlnire cu o muziciană specială pe care a fost o plăcere să o cunosc dincolo de scenă. Atentie urmeaza un interviu.
Selfie spontan si fara filtru cu pianista germana Sina Klokke, in stilul interviului relaxat pe care l-a avut cu ea.
22 septembrie / ziua 26
Am zis să aștept o poză de la Alex Damian cu Renaud Capuçon de la concertul lui de luni, 20 septembrie, seara de la Festivalul George Enescu. Dar nu mă mai pot abține.
Este unul dintre muzicienii mei de suflet, este francez, iar dacă l-ai auzit interpretând concertul lui Korngold de vioara te-a vrăjit. Dacă nu, vă invit să-l ascultați în linkul de aici, alături de … Cristian Măcelaru.
Este absolut minunat și una dintre cele mai frumoase și vizuale piese muzicale pe care le știu.
Pasionat de Korngold, compozitorul austriac care s-a consacrat cinema-ului hollywoodian după 1935, și de muzică de film, Renaud Capuçon a înregistrat în 2018 “Cinéma”, albumul pe care visa de ani de zile să-l facă și în care a revizitat temele sale muzicale preferate.
Luni seara a fost un regal și un concert care a intrat direct în top 3 din momentele mele preferate și cele mai faine ale sezonului de la Festivalul George Enescu.
Renaud Capuçon, chapeau!
Violoncelistul Renaud Capuçon
22 septembrie / ziua 26, AMR 3 zile de George Enescu Festival
Încercăm să ne uităm, nu fără tristețe și deja dor, la partea plină a sticlei și la cele câte zile care ne-au mai rămas la Festivalul George Enescu.
Ieri seară a fost despre generozitate (pianistul Alexei Volodin, ramplasantul lui Fazil Say, a acordat 3 bis-uri luuuungi) și despre mult entuziasm (Romanian Youth Orchestra a dat 4 bis-uri și a fost grozavă).
Nu se putea altfel sub bagheta excepționalului Cristian Mandeal care, la 75 ani, are un drag de oameni și muzică pe care și orb și surd l-ai simți.
Din păcate nu am reținut numele tânărului violoncelist care a fost solist la al 3lea bis al orchestrei, poate mă ajută unul dintre voi – o să stau cu ochii pe el, mi-a cam plăcut!
Domnul Mihai Constantinescu si Oana Marinescu
26 septembrie / ziua 30, ultima zi si gata si ultimul concert din editia 2021
Ultima seară la Festivalul George Enescu. După William Christie și muzica barocă de la Ateneu, olandezii regali de la Concertgebouworkest și Daniel Harding au încheiat ultima seară en beauté cu Enescu, uvertura de la Tannhauser de Wagner și Bruckner.
Cred că Wagner s-a potrivit cel mai frumos pentru ocazie, elegant și majestuos, ca o rochie lungă și neagră de catifea la o recepție.
Așa că merci pentru încă o ediție tare faină, Festivalul George Enescu și mulțumesc echipei minunate din umbră care a vegheat ca totul să fie bine timp de o lună în așa condiții excepționale, sper să ne regăsim cu toții sănătoși și în formă pentru ediția 26a.
Până atunci, ce n’est qu’un au revoir, vorba englezilor.
Dirijorul William Christie si membrii Academiei pentru tineri cântăreți de muzică barocă Le Jardin des Voix, alaturi de Les Arts Florissants
Dirijorul Daniel Harding si Orchestra Regala Concertgebouw din Amsterdam
Echipa din spatele festivalului, pe care nu o vedeți prea des așa și împreună :
Fotografii oficiali ai festivalului Enescu editia 2021 stiu sa si pozeze – de la stanga la dreapta: Alex Damian, Andrei Gîndac, Andrada Pavel, Catalina Filip si Cristi Tamaș (video & photo). Foto: Andrei Gindac
Aproape toata echipa din spatele Festivalului International de muzica clasica George Enescu, editia 2021
Credit foto: Festivalul George Enescu / Alex Damian, Andrei Gîndac, Andrada Pavel, Catalina Filip
Citește și:
Cristian Măcelaru: “Când recunosc orchestrei că am făcut o greșeală, îi arăt că o respect”
Sina Kloke: “Nu cred că există audiența generală care vrea întotdeauna compozitorii pe care-i știe”
Chestionarul lui Proust revizuit și corectat de Marius Constantinescu
