Sina Kloke mă așteaptă cu un zâmbet larg de parcă ne-am cunoaște de multă vreme. Înaltă, cu trăsături fine, blondă, machiată puțin și foarte natural, este îmbrăcată simplu și elegant în negru, cum după interviul nostru va susține ultimul ei concert la București.
Râde, este spontană și acceptă ușor toate propunerile pe care i le facem cu Andrada Pavel, unul dintre fotografii oficiali ai Festivalului George Enescu, pentru ședința foto improvizată în braseria hotelului Athénée Palace Hilton. Mutăm scaune, schimbăm tot ce este pe bar și reușim, fără să vrem, să facem personalul să radă, spre amuzamentul Sinei. Ideile curg și ne pare rău că nu avem mai mult timp la dispoziție.

De origine germană, Sina Kloke este una dintre cele mai promițătoare tinere pianiste contemporane, iar al doilea albumul al său « Enescu Piano Works » este considerat fascinant de către celebra publicație franceză Le Monde. În spatele muzicienei care a studiat la Julliard School și a debutat la Carnegie Hall, am descoperit o artistă pasionată de Enescu și o tânără pentru care este esențial să se implice în problemele comunității din care face parte.
Pentru prima oară la festivalul Enescu în 2021, Sina Kloke este încântată de întâlnirea cu publicul român, « un public cald care știe să aprecieze calitatea » cum urma să-mi spună de la început cu o plăcere nedisimulată. O descoperire și o plăcere reciprocă, dacă-mi amintesc de aplauzele admirative și complimentele entuziaste auzite la cele două concerte susținute de ea la sala Auditoriu (Muzeul Național de Artă), un recital de pian și unul de pian și violoncel interpretat cu excelentul Norbert Anger.

Te afli pentru prima oară la București pentru festivalul George Enescu, cum ți se pare?
Nu știu dacă e din cauza festivalului, dar aici lumea este atât de caldă și de pozitivă. Spre deosebire de Germania unde mi se pare că se spune mai ușor « nu » când ceri ceva. Sunt încă pe un nor, îmi place grozav. Mă simt în paradis, oamenii sunt foarte drăguți și atenți, iar audiența este minunată și știe să aprecieze calitatea. Îi spuneam ieri unui prieten că este foarte plăcut să fi înțeles și iubit pentru felul în care ești. Este un sentiment puternic, nu sunt multe momente în viață când simți așa o pace interioară și este un lucru pe care-l simt la București.
Am avut emoții mari și de tot felul, cum îți poți imagina. (râde) Primul concert a fost palpitant, lucrările lui Enescu pe care le-am ales, mai ales sonata no.2, sunt dificile. Nu știu cât de profesionist sună să spun că este greu, dar sonata este cumplit de grea. Structura este foarte complexă, ca să înțelegi ce se întâmplă de la începutul până la sfârșitul ei. Nu este cu adevărat o structură melodică, de aceea nu e ușor să ții tot în minte simultan și să pătrunzi arhitectura lucrării. Are multe stări diferite, timpii diverși și detalii pe care trebuie să le ții în tine ca să le poți reda audienței, ca aceasta să se bucure de moment.
Cu cât o interpretez mai des și o ascult, înțeleg piesa mai bine și îi descoper subtilitățile. Și îmi dau seama că poate nici publicul nu o va înțelege dacă o ascultă o singură dată, cu cât o auzi mai mult îi înțelegi frumusețea. O asculți o dată și spui « wow », dar apoi percepi amănuntele, ți se deschid ochii și devii fascinat de lucrare.

De ce ai ales lucrarea aceasta dacă este atât de dificilă ?
Nu știu, poate pentru că am o minte foarte neliniștită. (râde) M-am întrebat exact același lucru înainte să urc pe scenă « de ce naiba am ales piesa asta ?». Câteodată trebuie să te provoci singură, iar când interpretezi un compozitor, vrei să știi cine este persoana care a compus. Dacă interpretezi doar 1-2 piese, nu reții gama largă a personalității sale, mai ales a uneia ca a lui Enescu, atât de complexă și bogată, care cuprinde atât de multe stiluri variate, atât de multe abordări, sunete și concepte. Dacă interpretezi doar un fragment, e ca și cum înțelegi doar o parte din om și știam că lucrările din ultima sa perioadă sunt total diferite de cele pe care le-am înregistrat. Este o provocare de bun-simț să înțeleg mai bine perioada aceasta din viața lui. Doar ascultând sonata, nu am realizat cât de grea este, a trebuit să o interpretez ca să-mi dau seama de complexitatea ei. Cred că este în firea lucrurilor, când vezi un munte înalt, să vrei să-l urci. Nu te dai învinsă la jumătatea drumului spunând că e greu, dar după ce l-ai urcat, știi cu siguranță ca poți face mai mult.

Sina Kloke, in prima sa vizita la Bucuresti cu ocazia festivalului George Enescu  – foto Andrada Pavel

 

Cum l-ai descoperit pe George Enescu și de ce ai vrut să înregistrezi lucrările lui?
A fost o descoperire spontană. Eram la New York și ascultam WQXR, New York City’s Classical Music Radio, când am auzit pavana lui Enescu pe care am cântat-o și aici, la București. Era interpretată de Dinu Lippati și mi-a plăcut atât de mult încât mi-am zis că orice ar fi piesa asta, trebuie să o cânt la pian. Am înțeles că face parte dintr-o suită și apoi a fost prima piesă de Enescu pe care am interpretat-o. Așa a fost prima întâlnire cu el, m-a făcut să-mi doresc să interpretez mai mult din muzica lui.
Sunt multe lucruri care mi-au plăcut la el, felul în care crează ambianțe, în care lucrează cu sunetele, stilul de improvizație pe care o are, nenumăratele influențe diferite pe care le aduce și mai ales conceptul lui personal – vezi clar prin muzica lui ce fel de om era. Este și ceva dincolo de toate astea, care nu poate fi descris în cuvinte, care vine către tine.
La Enescu sunt multe lucruri care mi-au plăcut, felul în care crează ambianțe, în care lucrează cu sunetele, stilul de improvizație pe care o are, nenumăratele influențe diferite pe care le aduce și mai ales conceptul lui personal – vezi clar prin muzica lui ce fel de om era. Este și ceva dincolo de toate astea, care nu poate fi descris în cuvinte, care vine către tine și îți vorbește. Frumusețea în muzică sau artă este dincolo de comunicarea verbală.

Întotdeauna am nevoie de o viziune de ansamblu pentru programul unui recital sau a unui disc și lucrarea asta este minunată. Întrebarea pe care mi-o pun de fiecare dată este dacă vrem evenimente și concerte pentru un anume tip de clientelă de elită sau vrem ca toată lumea să poată participa? De aceea cred că este foarte sănătos ca atunci când propui un program, că e vorba de un concert sau un disc, să fie divers, să conțină și piese care poate nu sunt atât de cunoscute. Ceva nou care să-i facă curioși pe oameni și să le arate că nu este întotdeauna același program strict, tradițional și bine cunoscut. Este și filozofia mea și ceea ce mă motivează.

« Enescu Piano Works »,  al doilea album al tău, este numit « fascinant » de Le Monde. Ce ți-ai propus când ai ales piesele ?
Am încercat să arăt diversitatea compozițiilor lui Enescu și să înregistrez suita pentru pian no. 2, fiind prima lucrare de Enescu pe care am interpretat-o. Piesa Impromptue e mai de vară, iar ultima lucrare e Carillon Nocturn – de la prima până la ultima piesă, am gândit o adevărată călătorie. Albumul îți dă o mică idee despre cine este Enescu, însă interpretarea celei de-a 2a sonate deschide o ușă către altceva. Nu m-am gândit la o nișă, mi-am dorit să înregistrez muzica asta. Indiferent cât de cunoscută sau nu este, aș fi înregistrat-o oricum, cred că este esențial să interpretezi ceea ce-ți place. E felul prin care vorbești publicului. Cineva mi-a spus ceva foarte înțelept, că una dintre cele mai mari greșeli pe care le poți face este să subestimezi audiența. Și este adevărat. Nu cred că există AUDIENȚA, cea generală care întotdeauna vrea compozitorii pe care-i știe. Mi s-a întâmplat să interpretez Schubert, Brahms, Debussy și Enescu și oamenii și-au spus că vin să audă L’Improptue de Schubert. Dar la sfârșit erau încântați să descopere o piesă de Enescu pe care nu o auziseră vreodată. Întrebarea nu este dacă publicul cunoaște lucrarea sau nu, surpriza este chiar mai mare dacă nu o știu.

Pianista germana Sina Kloke, Festivalu Enescu 2021, foto Andrada Pavel

 

Ești considerată una dintre cele mai promițătoare pianiste de pe scena muzicii clasice actuale și ești o prezență foarte discretă online, ceea ce mă face să te întreb cum ai vrea să te prezenți , Sina Kloke?
Aș vrea ca oamenii să constate pur și simplu cine sunt, apoi depinde de ei dacă le plac sau nu. Cu siguranță sunt un mix de mai multe experiențe, sentimente și trăiri diverse (râde). Nu cred că aș ști de unde să încep, nu sunt foarte sigură nici că aș vrea să o fac. Cred că suntem un amestec între cum ne vedem noi și cum ne percep ceilalți și nu cred că este important să spun că sunt așa sau altfel.

Cu cât o interpretez mai des și o ascult, înțeleg piesa mai bine și îi descoper subtilitățile. Și îmi dau seama că poate nici publicul nu o va înțelege dacă o ascultă o singură dată, cu cât o auzi mai mult îi înțelegi frumusețea.

Sina Kloke

Ai studiat la Julliard School la New York și ai debutat la Carnegie Hall în 2013. A fost unul dintre momentele care au schimbat lucrurile pentru tine?
Vei fi surprinsă să știi că nu cred că lucru acesta mi-a schimbat viața, au fost alte lucruri care au facut-o. A fost o experiență foarte plăcută, te lasă un taxi la intrarea artiștilor și îți spui că vei fi pe scena Carnegie Hall în câteva minute. A fost grozav, dar nu a schimbat ceva în mine. Cred că reacționez mai degrabă la experiențe personale cu oamenii, cu natura sau cu ambianțe ca cea de la festivalul de aici de care ți-am spus. Nu e niciodată legat de un nume mare – poate doar dacă este festivalul Enescu.

Ți-ai dorit să ajungi la Julliard din cauza unui profesor cu care voiai neapărat să studiezi, pianistul finlandez Matti Raekallio.
Așa e, mi-am dorit enorm să studiez cu Matti Raekallio, m-aș fi dus în orice sătuc doar ca să lucrez cu el. Iar experiența mea în New York a însemnat o satisfacție, o recunoștiință uriașă, pentru oraș și felul în care oamenii sunt acolo. Artele se amestecă, că e vorba de muzică clasică, dans, arhitectură sau muzică pop, totul este conectat. Am simțit că nu există un anumit fel de invidie pe care o găsești în multe alte situații și părți ale lumii. La New York ești fericit când cuiva i se întâmplă ceva bun, oamenii sunt foarte deschiși, extrem de diverși și trăiesc unii cu alții pur și simplu. Totul e multicultural și cumva nu ai încotro, ceea ce este minunat pentru că funcționează. Lucrul asta a avut un impact asupra mea, sunt o fire deschisă și cred în diversitatea oamenilor și a minților lor, iar la New York trăiești acest lucru, vezi că este real și că poate funcționa.

Crezi că în Europa lucrurile sunt mai compartimentate?
Cred că depinde unde te afli, unde locuiesc în Köln mă simt ca în New York. Oamenii sunt deschiși și avem comunități grozave care se ajută între ele, se susțin reciproc și sunt deschise oamenilor. De exemplu, avem o comunitate pentru refugiați unde aceștia pot primi ajutor legal rapid ca să se poată integra. Din păcate nu există în oricare parte a țării sau a Europei. Sunt preocupată de o anumită direcție de extremă dreapta care devine prezentă, lucru care ar trebui să preocupe pe toată lumea. Nu așa se ajunge sau putem ajunge undeva și nu putem tolera așa ceva. De fiecare dată când văd pe careva zicând ceva rasist despre străini sau alte religii, mă preocupă. Nu pot să înțeleg cum poate să nu-ți pese.

Impreuna cu Sina Kloke, selfie contrejour in pauza de dupa interview. Athénée Palace Hilton, 2021

Ai încercat să faci ceva pentru asta ?  
Ca artist ai multe posibilități să comunici, pe scenă sau online. Vezi ceva, apoi vorbești cu alții, nu stai – da, sunt concertele caritative la care particip cu comunitatea artistică din Köln. Dar mai sunt și alte ocazii, de exemplu am avut o experiență foarte faină ajutând o femeie iraniană care avea nevoie de documente și de avocat. Cred că e mare nevoie de persoane private care să se implice în destinele altora. Uite, sunt mulți oameni fără adăpost în Köln, dar și persoane care-i ajută. Poți face atât de multe ca persoană privată. Nu trebuie să fii artist, nu contează ce vârstă ai, dar poți recomanda un avocat, invita pe cineva să stea la tine sau să cumperi lucruri esențiale pentru cineva care chiar are nevoie. Este ok să donezi bani, dar poți face mai mult – poți să fi activ.
Cunosc oameni care au oferit gratuit o locuință cuiva care are nevoie. Este ușor să ajuți, mai ales când vezi cum se comportă autoritățile, interviurile prin care trece cineva care vrea să trăiască în Germania sau în alte țări europene. Întrebările la care sunt supuși, felul în care sunt tratați și lipsa de respect… este dureros să auzi și să vezi așa ceva. Noi putem influența lucrul acesta, iar dreptul nostru de a vota, celălalt mijloc de a influența, trebuie folosit de toți. Avem ocazii ca evenimentele publice unde sunt invitați politicieni cu care poți vorbi direct, iar acestea sunt adevărate oportunități.

Sina Kloke, te-ai descrie ca o activistă ?
Încă nu stau în stradă cu o pancartă.(râde) Nu sunt sigură că sunt o activistă, dar sunt o persoană activă. Și cred că este important să acționezi, nu să stai. E bine să arăți oamenilor că îți pasă și că ai inima la locul potrivit. Dar dacă stai și doar constați de pe margine, nu este suficient.  Nu este îndeajuns să fii supărat emoțional și moral, este nevoie de acțiune. Eroii mei sunt oamenii care nu apar în social media pentru că nu au timp. Pe când unii postează, aceștia ajută cu mâinile lor – ei sunt cei care schimbă lucrurile. De aceea de câte ori pot, încerc să fiu activă și, pe lângă muzică și artă, să fiu în stradă și să fac concret ceva.

Ești foarte implicată și în proiecte de muzică de cameră.
Când ești pianist cânți muzică de cameră, cânți cu orchestra, cu cântăreți sau instrumentiști, paleta este largă și lucrurile conectate. Înțelegi mai multe despre interpretare când o faci împreună cu alți instrumentiști, ca pianist ai o întreagă orchestra între mâini. Cu cât cânți mai mult cu ceilalți, cu atât îți exersezi imaginația și înțelegi rolul celorlalte instrumente, frazarea sau felul lor de a produce sunetul. De exemplu sunetul violoncelului nu poate fi reprodus de pian, nici vocea cântăreților, dar ai conectarea cu textul și melodia, frazarea sau respirația. Și cred că este cel mai sănătos și frumos lucru pe care poți să-l faci.

Mi-am dorit să înregistrez muzica lui Enescu. Indiferent cât de cunoscută sau nu este, aș fi înregistrat-o oricum, cred că este esențial să interpretezi ceea ce-ți place. E felul prin care vorbești publicului. Cineva mi-a spus ceva foarte înțelept, că una dintre cele mai mari greșeli pe care le poți face este să subestimezi audiența. Și este adevărat. Nu cred că există AUDIENȚA, cea generală care întotdeauna vrea compozitorii pe care-i știe.

Sina Kloke

Când lucrurile nu ies după plan, spui că nu te deranjează și mergi mai departe. S-a schimbat lucrul acesta în pandemie ?
Am înțeles încă o dată cât de esențială este muzica și a o interpreta pentru mine. Este ciudat, când e un lucru pe care-l avem tot timpul, cât și cum vrem, și care ne este luat, atunci ne dăm seama că avem nevoie de el mai mult decât am fi crezut vreodată. Cu toții cunoaștem sentimentul ăsta. Este incredibil să te oprești din a interpreta în public mai mult de un an. Dar și mai incredibil a fost să apară ideea de clasificare a cât de importantă și relevantă este arta.
Nu mă înțelege greșit, sunt cu adevărat din Germania, îmi place fotbalul și echipa noastră națională, și mă bucur de câte ori joacă. Dar când vezi un stadion plin cu zeci de mii de oameni și apoi vezi festivaluri și săli de concerte goale și lăsate să moară, este ciudat. Desigur, sunt pentru măsurile de protecție a sănătății, însă cât de pertinent este să declari arta divertisement și să așezi muzeele, sălile de cinema și teatrele în aceeeași cutie cu cluburile și discotecile ? Este dureroasă ideea însăși de clasificare, lucru inexistent înainte de corona. Întrebarea cât de importantă este arta pentru sistem nu s-a pus vreodată până acum. Și dintr-o dată este normal și natural ca formele de artă să nu fie considerate la fel.

Compozitorul berlinez Carl Christian Bettendorf ți-a dedicat o piesă pe care ai cântat-o în premieră în mai 2019. Care este povestea ei?
Când am venit la New York, Carl Christian Bettendorf a fost unul dintre primele persoane pe care le-am întâlnit. Aplicasem la bursa unei fundații și, ce nu am știut sau nu am citit atent, a fost că fundația era … doar pentru compozitori. Am trimis dosarul și mi s-a răspuns că le place mult ce fac, însă regulile lor sunt pentru compozitori. Dar cunoșteau unul în New York, de origine germană, pe care-l susțineau și pe care ar fi vrut să-l cunosc. Iar Carl mi-a arătat orașul și acum urmează anecdota amuzantă.
Eram împreună în Little Italy la o cafenea și mi-a spus că ar trebui să interpretez ceva. I-am răspuns că ar trebui să-mi compună ceva, la care a zis că ar trebui ca cineva să-i comande așa o lucrare. În acel moment a venit către noi o doamnă, ne auzise vorbind germană și fiind o concetățeană, ne-a întrebat dacă poate să ni se alăture, așa cum se întâmplă deseori la New York. Ne-a rugat să nu ne întrerupem conversația pentru ea, dorea doar să-și bea cafeaua la aceeași masă. Am continuat și auzindu-ne, ne-a întrebat despre ce comandă este vorba – apoi s-a oferit să se ocupe, de aceea piesa muzicală compusă de Carl ii este dedicată. A fost incredibil, știi, genul de miracol tipic new yorkez.

 

Credit foto Andrada Pavel, mulțumiri echipei Festivalului George Enescu și Athénée Palace Hilton

 

Dacă ți-a plăcut, îți recomand și:

Festivalul George Enescu 2021 – jurnalul indisciplinat al unei ediții memorabile

Cristian Măcelaru: “Când recunosc orchestrei că am făcut o greșeală, îi arăt că o respect”

Khatia Buniatishvili – stil & stilettos dincolo de muzică

Chestionarul lui Proust revizuit și corectat de Marius Constantinescu

Sabina Ulubeanu: “E greu să ne punem problema originalității în secolul 21”