Fjord este filmul pentru care mi s-a întâmplat să mă bucur mult înainte să-l văd și să mă gândesc și mai mult la el după ce l-am văzut.
Am scris la cald după vizionare, dar am așteptat să treacă valul realității și al politicii din week-end ca să postez și să nu fiu influențată de altceva. Cu cât stau, cu atât mai mult îmi mai dau seama de câte o nuanță, recitesc ce am scris și comentez conștiincios cu prietenii.
Au trecut mai mult de 24 de ore de când am văzut Fjord și mintea mea încă rămâne agățată de câte o imagine din film – un spate care arată mai multă durere decât mușchii feței unui personaj, o cană cu desene românești care capătă alt sens într-o casă modestă în stil scandinav, o privire mută sau un dialog care apare unde nu te aștepți, oameni care vorbesc aceeași limbă, dar nu se înțeleg și oameni care, presupunând, ajung să judece situații pe care nu le cunosc.
Fjord nu este deloc filmul pe care crezi că mergi să-l vezi și cu atât mai puțin filmul la care te aștepți. Dacă mi-a plăcut grozav Sentimental Value, Fjord m-a zguduit. Este al doilea film „norvegian” pe care îl văd într-un timp scurt – culmea, cu aceeași actriță, care se petrece în aceeași țară, dar acum strunit de un regizor român și o poveste diferită despre familie.
Fjord te ia încet, apoi te aduce într-un carusel, unde totul escaladează repede, azvârlindu-te când într-o parte, când într-alta – și te lasă să-ți faci temele singur, ca spectator. Aici nu există alb sau negru, ci o mulțime de griuri de toate nuanțele printre care ești lăsat să navighezi. Ambele părți ale poveștii pe care mulți cred că o știu se desfac în variante și multi – straturi, iar mie mi s-a părut ingenios felul în care ți se arată cât de repede și ușor se construiesc certitudini pe baza unor presupuneri.
Sigur Mungiu s-a documentat mult pentru film. După 4 ani de locuit în Norvegia și ca adolescentă care a trecut prin sistemul norvegian, am regăsit fidel atmosfera și preocuparea scandinavă pentru bine, șocul cultural și dorința de a se adapta. Am cunoscut, odată cu mentalitatea și cultura norvegiană, oameni foarte toleranți, atenți, săritori, umani și înțelegători. Am învățat ce înseamnă egalitatea între sexe, că nu există muncă sau task-uri „de femei” și „de bărbați” ca în România, ce înseamnă să vorbești despre prevenție în liceu și să fie încurajată comunicarea, dar și o țară unde libertatea pentru copii nu avea aceleași limite, spre deosebire de educația mea. Țin minte surpriza mamei, căreia i s-a reproșat că este „prea dură” la lecțiile ei de ceramică pentru adolescenți pentru că le cerea acestora să vină cu temele făcute. I s-a spus că trebuie să fie amuzantă, nu să-i pună la treabă. Iar mama nu era profa care să-ți dea cu rigla peste mâini, ci aducea prăjituri făcute de ea ca să se simtă copiii bine.
Întorcându-ne la Fjord, m-am enervat, m-am intrigat, am dat ochii peste cap, am mâncat tot popcornul de draci și m-am șocat – și cred că am văzut un număr măricel de filme cât să pot recunoaște un film excepțional care schimbă regulile. Fjord este cu totul altceva și ceea ce ar fi putut să fie „încă un film românesc” este o experiență de la care ieși scuturat din toate părțile, care va trigger-ui pe fiecare foarte diferit și personal.
Sebastian Stan este uluitor de autentic, are accent românesc când vorbește engleză și cuplul pe care îl face cu Renate Reinsve (superbă) este atât de normal încât probabil nu i-ai remarca dacă i-ai vedea la Lidl. Iar Lisa Loven Kongsli, una dintre cele mai cunoscute actrițe norvegiene cu carieră internațională, este atât de credibilă în rolul celei care provoacă problemele, încât îți vine să o notezi cu 1 stea pe gooogle.
Da, sistemul norvegian poate fi chiar așa – și filmul arată că nu există doar cei buni și cei răi, ci pot exista două sisteme de valori care, deși au amândouă cele mai bune intenții și aceleași scopuri, ajung la consecințe serioase vorbind limbi complet diferite.
Mi se pare destul de stupid și pueril să aud că Mungiu „trebuia să țină partea cuiva” și că este foarte greșit să nu o facă. Nu cred că acesta este rolul unui film: să-ți impună subiectiv puncte de vedere. Fjord te obligă să gândești, să cântărești, să te întrebi, să accepți că poate nu ai toate informațiile și că uneori lucrurile sunt mai complicate decât îți convine. Într-un film în care se vorbește despre binele copiilor și se decide pentru ei, mi s-a părut foarte inteligent faptul că punctul lor de vedere nu este niciodată complet livrat spectatorului. Este acolo, îl simți, îl ghicești, dar nu îți este servit.
M-a amuzat teribil și portretizarea autorităților române în film. Cum de 12 zile mă plimb între ANAF și ANRP, descrierea este exactă, la fel ca discursul lor, și departe de a fi caricaturală. Prin contrast, înțelegi bine diferențele față de oficialitățile norvegiene.
Deși pare previzibil la prima vedere, filmul m-a ținut în priză de la început până la sfârșit – nu am văzut trecând cele 2 ore și 26 de minute, ba m-am mirat când s-a terminat. La final, în sală s-a aplaudat, cu toate că nu era nimeni prezent din echipa filmului sau a producției. Va rămâne secretul nostru și al sălii.
Multă vreme, pentru mine un film bun era un film care îmi plăcea foarte tare la final. Astăzi cred că un film bun este unul care mai deschide o fereastră, care te zgândare, care îți schimbă puțin perspectiva și te face să pleci cu alte întrebări decât cele cu care ai intrat. Și Fjord face asta cu mare succes.
Sper să mai fie loc în cufărul lui Cristian Mungiu, după filmul acesta, și de alte filme la fel de puternice. Nu am văzut (încă) celelalte filme din competiția de la Cannes, însă Fjord este un film care schimbă definitiv jocul și cinemaul românesc. Să stăpânești atât de impecabil scenariul și regia unei povești așa de nuanțate și detaliate mi se pare, acum, o reușită greu de egalat.
La final, o mențiune celor de la Cinema City, care au gestionat impecabil evenimentul. Nu cred să mai văzut atâta lume la un film românesc – am înțeles că peste 23.000 de oameni au fost în sălile de cinema din țară pentru avanpremiera națională, adică populația unui oraș ca Zărnești sau Buftea. Pentru un film românesc și o proiecție unică, mi se pare o veste aproape la fel de frumoasă ca premiile de la Cannes.
Credit foto: IMDB
Mai multe idei, inspirație, noutăți sau povești? Nu ezita să mă urmărești și pe Instagram sau pe Facebook.
Dacă ți-a plăcut, citește și:
Cannes 2026: cum mă bucur pentru Fjord și Cristian Mungiu, un film pe care nu l-am văzut (încă)
Chestionarul lui Proust revizuit și corectat de Popesco, pisica Institutului Francez
