Vineri seara s-a încheiat Festivalul Filmului Francez și cea de a 24 ediție organizată de Institutul Francez, care timp de 7 zile a avut loc în 11 orașe din țară.  Una dintre cele mai bune ocaziile de a se ține la curent cu noutățile și filmele franțuzești, festivalul a fost și o imersiune pe care o așteptam cu nerăbdare în universul incomparabil al cinema-ului francez.

 

Am nevoie de filme franțuzești, trebuie să mărturisesc. Imi plac. Filme de autor dar și de pelicule lejere, am nevoie de stilul atat de tipic al comediilor franceze, de scenariile lor răsucite, de dialogurile inimitabile, de interioarele scenografiate intr-un anumit fel, de ținutele stilizate firesc pe care le ghicești pariziene sau nu din primul cadru.  Deci nu puteam să trec pe lângă prilejul de a descoperi zilnic pelicule dintre care pe unele le pândeam de la începutul anului.

Selecția 2020, pe care am găsit-o foarte bine aleasă și echilibrată între filme de autor, de epocă, filme inspirate de fapte reale și filme grand public, a fost dedicată femeilor și creativității lor, sub semnul “Le film français au feminin”/ “Filmul francez la feminin”.

Dincolo de tema actuală a feminismului pe care mă bucur să o găsesc în multe dintre subiectele evenimentelor de anul acesta, la Festivalul Filmului Francez m-am amuzat să surprind, fără voia mea,  discuțiile francezilor cărora le era dor de un film ‘de acasă’ și ale românilor care descopereau actrițe, regizori,  filme inedite sau cât de mult și cum se vorbește despre femei în cinematografia franceză.

La București proiecțiile au avut loc în sala plăcută a cinema-ului Elvire Popesco,  în aer liber în curtea Institutului Francez și în spațiul rezervat de curtea Casei Florescu-Manu, de pe Calea Victoriei, unde are loc Cinema Sub Clar De Lună. Mi-a plăcut felul în care organizatorii au avut grijă să respecte ceea ce am numit “gesturile barieră” în această perioadă ca să ne bucurăm cu toții de festival. A fost și prima oară când am ajuns la o proiecție în sala de cinema de când cu pandemia – e diferit dar fain, nu mai stăm unii lângă alții, dar acum învățăm să stăm unii cu alții.

Împart cu drag lucruri care mi-au plăcut, cu atât mai mult când vine vorba de producții franceze. Așa că am pregătit câteva recomandări și filmele pe care le-am descoperit la Festivalul Filmului Francez. Nu am menționat ultimul film al recent dispărutei Agnès Varda “Varda by Agnès”, pe care îl văzusem deja și care ar fi trebuit să susțină o retrospectivă Varda la Institutul Francez momentan amânată,  și nici “Portrait de la jeune fille en feu”, văzut anul trecut la Festivalul Filmelor de la Cannes.  Dar pe care vi le recomand dacă nu le-ați văzut încă.

Ce voi reține din ultima seară și proiecția în aer liber a filmului “La bonne épouse”, va fi cum două prietene, tinere senioare și cliente obișnuite ale locului, au stat în față mea și au luat-o în brațe pe Popesco, pisica neagră și mascota Institutului Francez, să se uite și ea la film de sub un pled. Popesco nu a mișcat decât din urechi pe toată durata filmului, de parcă se afla acasă pe o canapea. Poate că pandemia este și despre asta – avem gesturi barieră de respectat, dar am devenit mai atenți la lucrurile mici din jur.

 

Festivalul Filmului Francez la cinema Elvire Popesco

Proxima

 

Filmul care a deschis Festivalul Filmului Francez este și ultima peliculă a Evei Green. Un film elogiu adus femeilor astronaut de regizoarea franceză Alice Winocour, o adevărată pasionată de spațiu. Mi-a plăcut unghiul asumat feminist pe care cineasta și l-a dorit pentru film, un aspect pe care-l apară cu finețe. Interesantă a fost și alegerea ei de a construi scenariul în jurul timpului de pregătire al astronauților înainte de plecarea în spațiu, lucru pe care nu l-am mai văzut până acum la cinema. Este și prima oară când filmările au loc chiar în incinta cosmodromului din Rusia din Baïkonour, în Kazahstan, în Orașul Stelelor și la centrul astronauților europeeni din Agenția Spațială europeană din Cologne.  A fost amuzant când regizoarea a povestit cum un astronaut celebru, fan de Eva Green, a dat nas în nas cu actrița la cosmodrom.

Sarah Loreau (Eva Green), pasionată de meseria ei de astronaut, are o fetiță, pe Stella și este separată. Ca să nu fie lucrurile simple, află că urmează să participe la o misiune de 1 an în spațiu. Mi s-a părut fain să o văd pe Eva Green, care nu este încă mamă în viață reală, cum își construiește rolul și relația cu mica actrița care o interpretează pe fiica ei.

O altă surpriză este Matt Dillon, pe care nu l-am mai văzut recent la cinema, jucând aici pe șeful american al Evei, ușor prea viril dar credibil ca astronaut și viitorul ei co-echipier.

Proxima a câștigat o mențiune specială la Festivalul Internațional al filmului din Toronto 2019 și premiul Juriului la Festivalul internațional de film din Saint Sebastian 2019.

 

 

Alice et le maire

 

Nu sunt deloc o fană a filme cu și despre politică, dar aici recunosc că am savurat fiecare clipă și am lăsat filmul să mă ducă unde a vrut el. Si chiar am anticipat filmul acesta la Festivalul Filmului Francez.

Alice Heimann (Anaïs Demoustier, cea mai bună actriță César 2020) este angajată la primăria din Lyon pentru a “aduce idei” primarului Paul Théraneau (Fabrice Luchini) care după 30 ani de viață politică găsește că nu mai are inspirație. Alice nu înțelege foarte exact profilul postului ei într-o scenă destul de ilară la început care mi s-a părut foarte valabilă și pentru instituțiile de la noi,  dar tonul filmului este dat.

Unul dintre cei mai mari actori francezi, Fabrice Luchini este și unul dintre actorii mei preferați. Cu toate că nu este absolut deloc interesat de politică în viața personală, Luchini reușește cu brio să interpreteze un primar și un om politic autentic, recunoscând că ceea ce l-a ajutat a fost să descopere la politicieni “o nevroză foarte misterioasă generalizată”.

De văzut musai, nu știu dacă am fost influențată de faptul că am vizionat filmul chiar în ajunul alegerilor primarului Bucureștiului, dar mi-ar plăcea să știu că măcar o parte din cei care activează în politică la noi o să vadă filmul, ca un bun exemplu de savoi-faire și inspirație.

 

 

 

Rebelles

 

Așteptam “Rebelles”, de care auzisem de bine de la prietenii parizieni, așa că m-am bucurat să-l găsesc în selecție la Festivalul Filmului Francez. Am descoperit o comedie frumos stăpânită și construită,  unde umorul francez este de data aceasta mixat cu un stil care parodiază, pe alocuri, fin și inteligent filmele lui Tarantino.

Trei lucrătoare la o fabrică de conserve de pește din Calais (nordul Franței, cunoscut pentru o populație tare împovărată și amărâtă) se găsesc total întâmplător într-o situație complicată dar hilară care le pune în fața un pogon dubios de bani.

O casnică mai în vârstă (Yolande Moreau, absolut genială), cu doi copii și căsătorită cu un visător, care nu și-a plătit chiria de câteva luni , o mamă singură destul de rock’n roll care vinde droguri ca să mai facă bani (Audrey Lamy, care cu siguranță va lansa o modă cu coafura și geaca ei satinată bleu ciel) și o fostă Miss proaspăt întoarsă din sudul Franței din cauza unui iubit macho (Cécile de France, excelentă, cu un machiaj care va face să plângă orice make-up artist demn de acest nume) sunt nevoite să facă echipă și să aibă încredere una în cealaltă chiar dacă abia se cunosc. Nu voi intra prea mult în detalii, să nu stric cumva efectul filmului.

Scenariul are grijă să ocolească clișeele și să te surprindă până la sfârșit, iar castingul este foarte bine ales, oferind roluri pe cât de surprinzatoare pe atât de bine gândite. Dacă sunteți fani de comedii decalate și rock’n roll, o să vă placă mult “Rebelles”.

 

 

 

Un divan à Tunis

 

Ce se întâmplă când o tânără de origine tunisiană, care a locuit de la vâsta de 10 ani la Paris, decide să se întoarcă în țara ei natală ca să-și exerseze meseria de psihanalistă? Păi 1001 de neînțelegeri și schimbări care fac loc unui scenariu simpatic în care pe alocuri m-am regăsit.

Între realism și dezacorduri culturale, Selma Derwish, interpretată de actrița iraniană Goldshifteh Farahani, traversează filmul cu încăpățânare și hotărâre și nu se lasă până nu-i ies lucrurile, în ciuda clienților care nu înțeleg prea bine ce meserie face sau a autorităților care o găsesc foarte suspectă pentru că a plecat de la Paris ca să-și deschidă un cabinet taman la periferia Tunisului.

Una din mențiunile speciale ale filmului merge către actrița Feriel Chamari care o interpretează pe Baya, proprietara salonului de coafură și clienta Selmei,  care la prima lor întâlnire îi face acesteia un brushing de care îmi voi aminti ceva vreme.

Pe Goldshifteh Farahani am descoperit-o acum 4 ani la Paris în două contexte diferite: pe scenă, în rolul principal din ‘Anna Karenina’, apoi prin intermediul unei creatoarei de modă care-mi place grozav si despre care am scris aici,  Stéphanie Coudert,  care-i făcuse costumele lui Goldshifteh. M-a impresionat și de atunci o urmăresc, atât pe coperțile revistelor fashion care și-o dispută ca manechin cât și la cinema, fiind o actriță care a colaborat deja cu cineaști cum ar fi Ridley Scott, Jim Jarmusch, Alain Chabat, Asghar Farhadi, Jon Stewart sau Louis Garrel.

 

 

 

La bonne épouse (Soția perfectă)

 

Este întotdeauna o plăcere să o revăd pe Juliette Binoche la cinema, chiar dacă e vorba de o comedie lejeră în care actrița, cu talent, umor și inspirație, știe să aducă sare și piper emancipării feminine. “La bonne épouse” este ceea ce aș numi o comedie tipică care, spre deosebire de ‘Rebelles‘, foarte rock’n roll, are grijă de codurile hai să le zic burgheze ale filmului francez. Dacă este vorba de feminism, nu întâmplător acțiunea a fost situată într-un castel din Alsacia în 1968, într-o “școală de viitoare femei casnice”.

Inspirat de fapte reale, regizorul Martin Provost a tricotat un scenariu plecând de la o întâmplare personală unde a făcut cercetări despre școlile franceze ce încercau să formeze, după război, fete tinere pentru a deveni viitoare casnice și soții perfecte.  Un fenomen al anilor 60 din Franța care a existat în multe alte părți ale Europei și nu numai, despre care nu se vorbește mult și care poate părea complet fictiv în ziua de azi.

Plusul major al filmului vine și din distribuția sa. Pe lângă Juliette Binoche, îi găsim și pe Edouard Baer și François Bérleand, impecabili în rolul bărbaților post-război din generații diferite, cât și pe Noémie Lvovsky, o soră catolică devenită profesoară după ce a ieșit din rezistența franceză, Yolande Moreau, cumnata-fată bătrână a Juliettei și bucătăreasă pasionată sau Armelle, într-un rol scurt dar foarte amuzant de prezentatoare de televiziune.

Să o văd pe Yolande Moreau, care la 67 de ani este una dintre cele mai căutate actrițe franceze, a fost plăcut, mai ales după rolul ei de casnică în dificultate din ‘Rebelles’.  Iar finalul, un clin-d’oeil adus comediilor muzicale franceze din anii 60, m-a stârnit să-mi aduc aminte de filmele cu Françoise Dorléac sau Catherine Deneuve.