Costume inspirate din Vogue, Chanel și Schiaparelli din anii 30, interioare luxoase, un diamant uriaș de la Tiffany și Egipt  –  liber inspirată din nuvela Agathei Christie, noua “Moartea pe Nil” este de azi în sălile de cinema. Puriștii vor fi surprinși, dacă nu au văzut “Crima din Orient Express”, partea 1 semnată și interpretată tot de Kenneth Branagh, iar cei care vor un moment de relaxare frumos realizat vor ști unde să meargă în weekend.

Am o poveste personală cu Moartea pe Nil și Agatha Christie, care este primul film bazat pe o nuvela a ei pe care l-am văzut. La televizor în alb-negru, cu mulți pureci și de la bulgari. Era sâmbătă seara și programul se numea « Studio X » și numai ceva X nu conținea. Dacă aveai noroc, vreme frumoasă și o antenă bună, puteai vedea de la miezul nopții mari clasici ai cinema-ului internațional, cu precădere filme polițiste, în versiune originală – așa am văzut și Crima din Orient Express.

Dar Moartea pe Nil mi-a plăcut în mod special. Și azi versiunea din 1978 cu Peter Ustinov în rolul lui Hercule Poirot rămâne unul dintre filmele mele preferate. Înainte să văd serialul britanic cu toate ecranizările nuvelelor Agathei Christie și extraordinarul David Suchet, Ustinov a fost THE one and only Poirot pentru mine. Ca să nu mai vorbesc de rolurile formidabile create de Bette Davis, Mia Farrow, David Niven, Maggie Smith, Angela Landsbury, Jane Birkin sau Olivia Hussey, marile staruri din vremea respectivă reunite în aceeași producție.

 

Agatha Christie este cumva o boală cronică și acută la noi în familie, de care nu prea ai cum să scapi – a avut-o bunica Omi, o are mama, o am și eu cu sora mea. Așa că atunci când mama a împlinit 60 ani, nu se putea să nu ne gândim la Moartea pe Nil.
I-am organizat, cu multe luni înainte și împreună cu prietenii ei, o surpriză: să meargă în croazieră pe Nil, la hotelul Old Cataract Asuan, să vadă Abu Simbel și piramidele din Gizeh, ca în film. I-a plăcut așa de mult, încât plănuim să ne întoarce cu toții acolo, în familie.

Ei, cum era și firesc, când am auzit că se pregătește o nouă versiune Moartea pe Nil, abia am așteptat să ajung în sala de cinema să o văd. Lucru care s-a întâmplat ieri seara la Cinema City, într-un grup restrâns și nu am fost dezamăgită de mijloacele puse la cale pentru a reda o poveste glamour.

Nu voi da multe spoilere, doar v-am învățat. Mi se pare important să fie descoperit filmul la cinema așa cum l-au imaginat regizorul împreună cu actorii pentru public.
Superb filmat, scenariul își asumă numeroase libertăți față de nuvela Moartea pe Nil sau filmul original, cum ar fi misterul din spatele mustății lui Poirot sau o distribuție un pic forțat inclusive & politically correct cu actori de culoare.

Personajul lui Salome Otterbourne, romancieră de cărți erotice pe care o interpretase magistral în versiunea originală de o Angela Lansbury flamboiantă, un pic cam obsedată de sex și întotdeauna ușor abțiguită, devine aici cântăreața de blues de culoare (Sophie Okonedo) care face inima lui Poirot să tresalte.
Iar Andrew Pennington, avocatul american al lui Linnet Ridgeway (Gal Gadot), devine vărul acesteia, Andrew Katchadourian, interpretat de actorul indian Ali Fazal, cotat la Hollywood în acest moment.

Așa îl regăsim pe Bouc (Tom Bateman), prietenul lui Poirot care apare și în Crima din Orient Express infiltrat și creat strategic în schema filmului. Asta ca să vorbesc doar de câteva personaje care inventate în plus sau schimbate, aduc mișcare și agitație în versiunea lui Branagh.

 

 

Însă atracția principală rămâne Linnet Ridgeway (Gal Gadot perfectă, când mă fac mare așa o să fiu), Jacqueline “Jackie” de Bellefort (Emma Mackey, care din Sex Education și o liceană rebelă rock’n roll face un salt elegant pe marele ecran) și desigur, Simon Doyle, ultimul rol important al lui Armie Harmmer înainte de scandal, unul din motivele pentru care premiera filmului, în plus de covid, a tot fost amânată.

Costumele (și decorurile) sunt așa frumoase încât nu se putea să nu mă opresc la ele. Create de Paco Delgado, designerul spaniol de costume nominalizat de două ori la Oscar pentru Danish Girl și Les Misérables, au o paleta cromatică care devine din ce în ce mai închisă cu cât ne apropiem de finalul filmului.
Mie îmi venea să cumpăr, cu ceva excepții, mai tot ce-am văzut – ajunsă acasă, am căutat pe net rochia roșie cu volane purtată de Jacqueline de Bellefort. ÎNCĂ nu am găsit-o, dar nu mă dau bătută.

Scenograful a făcut o documentare foarte amănunțită pentru a se inspira din moda apărută în anii 30 în Vogue Paris (nuvela Agathei Christie a fost publicată în 1937), cât și din filmele de epocă, unde staruri ca Bette Davis și Marlene Dietrich purtau ultimul răcnet în materie de modă și erau celebre pentru lucrul acesta.

Si fotografiile de modă din Franța / Côte d’Azur din anii 30 au fost un punct esențial de plecare pentru estetica filmului, era locul în care elita pariziană pleca în vacanță. Când mă gândesc că pe atunci oamenii schimbau ținutele de cel puțin trei ori pe zi, în funcție de mers la tenis, la plajă, la ceai sau ieșit seară…

 

 

Dacă Chanel și Schiaparelli au fost designerii aleși ca inspirație pentru film, Delgado povestea că rochia de nuntă a lui Linette, una dintre piesele lui preferate, a necesitat săptămâni lungi de lucru.
Cu un croi foarte complex, realizată din chifon de mătase într-o nuanță nude, rochia este decupată în biais, apoi brodată și pictată cu păsări, ceea ce m-a dus cu gândul la Haute Couture.
În locul colierului de perle care stârnește acțiunea la un moment dat în nuvelă, Delgado a propus faimosul diamant galben Tiffany de 128.54 carate (da, da, cel purtat de Audrey Hepburn când a promovat Breakfast at Tiffany’s sau de Lady Gaga la ceremoniile Oscar) și care a avut mai multe replici făcute special de Tiffany pentru acest film.
“The more you research, the better – because you have more answers” spune Paco Delgado într-un interviu și nu pot decât să fiu de acord cu el, filmul mi-a dat chef să mă uit în arhivele Vogue.

Concluzia mea este să nu încercați să căutați prea multe asemănări cu nuvela lui Agatha Christie sau filmul din 1978 (pe care vă recomand să-l vedeți dacă va place scriitoarea britanică), veți pierde din distracția lui Branagh și un film confortabil de epocă. Dar mi se pare corect să vă atrag atenția, că o să ieșiți de la Moartea pe Nil visând la vacanțe exotice și rochii de mătase – eu vă las, am de găsit o rochie roșie, lungă, cu volane și de organizat o croazieră chic în Egipt.

Credit poze: Pinterest, Vogue Archive, 20th Century Fox