Cum ajungi de la o vizită la o uzină de apă potabilă din 1914 să imaginezi un proiect întreg numit Muzeul Apei în câteva luni?
O premieră la noi în țară, Muzeul Apei a fost inaugurat la Timișoara la început de iunie, cu ocazia anului capitalei europene 2023. Complexul de clădiri ale uzinei de apă, construit la începutul secolului XX și conservat într-o stare excelentă, este deschis publicului ca un spațiu cultural multi funcțional dedicat comunității.
Dacă pandemia a arătat că într-un context dificil arta, patrimoniul și cultura sunt vitale pentru a face oamenii să simtă bine, acestea nu sunt deloc ușor accesibile comunităților mai fragile care vor avea și un acces limitat. Detaliu pe care l-a avut în minte Anabella Costache, managerul proiectului, când a început să se gândească la posibilitățile oferite de stația de apă “Ursani” pentru a deveni un spațiu inovant si sustenabil dedicat comunității și nevoilor sale.
Anabella Costache vorbește așezat iar atunci când îți povestește despre Muzeul Apei se însuflețește, îi strălucesc ochii și zâmbește, semn că am atins un subiect care îi este foarte drag. Și fix așa este. Anabella cunoaște fiecare colț al parcului muzeului cât și detaliile celor trei clădiri Secession Industrial care au avut nevoie de trei ani ca să fie aduse în forma de azi. Pentru cineva care locuiește la Timișoara de doar câțiva ani, implicarea la nivelul asta pentru resuscitarea patrimoniului local mi se pare un exemplu și un act de curaj în sine. Cât și o poveste cu happy end care ar trebui să inspire într-o țară în care încă nu știm să ne apărăm foarte bine patrimoniul și moștenirile arhitecturale.
Când ai o idee foarte precisă despre ce dorești să faci și mai ales felul în care vrei să se întâmple, așa cum a avut Anabella Costache, poți face ca lucrurile să se întâmple cât ai spune “pește”. Mă rog, “muzeu” în cazul ei – proiectul a fost montat în timp record în 8 luni.
În curtea verde și plină de pomi a muzeului, așezată pe o bancă în centrul parcului, profit de lumina aurie de vară și de un pahar rece de vin ca să întreb o întreb cum ajungi de la filologie hispanică la Paris și de acolo să te implici într-un proect de așa anvergură la Timișoara.
Cum ai decis sa treci de la filologie hispanică (ai studiat patru ani la Malaga) la Franța și un master în management de proiecte europene și de ce ai vrut sa alegi domeniul cultural ?
Spaniolă am început să studiez în liceu. Am avut noroc că ai mei m-au lăsat să merg la o clasă de filologie bilingv spaniolă, apoi am obținut o bursă și uite așa am ajuns în Malaga. Limba spaniolă a fost prima mea dragoste, dar Malaga a devenit prea mică la un moment dat. Îmi doream să mai văd și altceva, să mai învăț o limbă. Și așa am plecat cu bursa Erasmus la Paris. Mi-am continuat studiile de filologie hispanică la Sorbonne Nouvelle, am învățat franceză și am hotărât să rămân la Paris și pentru master. Masterul a fost o decizie mai pragmatică, căci în Spania studiile masterale erau foarte scumpe și nu mi le permiteam. Iar în Franța am descoperit master pro, unde jumătate din timp mergeai la cursuri și cealaltă jumătate la job, în domeniu. Iar asta m-a ajutat mă întrețin și să termin masterul cu doi ani de experiență profesională. A fost o mișcare bună. În cei doi ani de master am lucrat cu oameni extraordinari, în două organizații care au marcat parcursul meu de viață: o federație națională de asociații care fac educație non formală și departamentul de relații internaționale al asistenței sociale franceze.
Cultura… cultura a fost mereu cu mine. Devoram literatura spaniolă și latino-americană, în liceu am făcut parte dintr-o trupă de teatru în spaniolă și am scris poezie – întâi în română și spaniolă, apoi franceză. În Paris am făcut o expoziție de poezie și fotografie pe tema artizanilor din Maramureș, cu un amic francez. Dar abia mai târziu m-am gândit că aș putea lucra în domeniul cultural și într-un fel nici nu l-am ales eu, a venit el la mine. După master m-am întors în România și am început să lucrez la Funky Citizens, în București, și acolo am început să am contact cu artiști care erau implicați și civic și să lucrez pe proiecte care aveau și o componentă culturală.
Ai stat mai mulți ani în Franța, vorbești foarte bine limba și înțelegi cultura franceză. Ce ai învățat cat ai stat în Paris și care sunt lucrurile bune de adoptat (să nu zicem furat) de la francezi?
Mi-a fost foarte greu în Paris, n-o să te mint. Și nu mi-a plăcut întotdeauna. De francezi de apropii dificil, dar după ce treci de bariera aia, ți-i faci prieteni pe viață. Parisul e un oraș foarte dur și pentru mulți migranți vine la pachet cu singurătate, sărăcie și discriminare. In același timp, Franța m-a definit ca adult, aici am auzit prima dată de economie socială și solidară, economie circulară, educație pentru dezvoltare durabilă. Am văzut ce înseamnă un țesut solid de societate civilă. Nu spun că toate lucrurile merg bine și cu atât mai puțin acum, când Franța nu e o țară stabilă din punct de vedere social, însă se vorbește despre valori la nivel de discurs public și cum evoluția societății e setată în direcția asta, se și acționează. Noi tot mai bâjbâim în beznă.
Mai sunt două lucruri din cultura lor care mi s-au lipit de suflet și încerc să le țin în filosofia mea de viață: masa de prânz și capacitatea de a mă lăsa surprinsă. Prânzul e sfânt în Franța, iar când un francez te invită la prânz e semn de apreciere și prietenie. E un moment important al zilei, unul aproape spiritual. Pentru al doilea lucru, francezii au un verb care îmi place la nebunie „s’émerveiller”, adică a se minuna. Mai mult decât un verb, e un principiu de viață pe care l-am interpretat ca fiind puterea neîncetată de a ne lăsa suprinși de viață și de a rămâne deschiși. De a găsi mereu ceva care să ne miște. Și ăsta e principiul după care încerc să-mi ghidez viața, inclusiv proiectele profesionale. Personal, asta caut și în artă și cred cu tărie că este unul dintre rolurile principale ale sale: să ne suprindă în cât mai multe feluri.
Ne-am cunoscut când lucrai la Funky Citizen cu ocazia faimosului apartament optzecist din București. Cum ai decis sa pleci din capitala și sa o iei de la capăt în Timisoara, un oraș complet necunoscut ?
Ha, ce vremuri! Uite, 80east a fost primul „muzeu” la care am lucrat. A fost o mare aventură la care am lucrat cot la cot cu colegii de la Funky și câteva sute de voluntari. 80east era un escape room comunist gândit ca elevi de gimnaziu și liceu să experimenteze un pic din condițiile de trai din România anilor 80 și să reflecteze la ce înseamnă drepturile și libertățile democratice. Li se tăia curentul, își scriau scrisori codate cu prietenul din Germania, spălau cu apă rece și săpun Cheia la lighean… A fost un proiect foarte util și îmi pare rău că nu există un 80east în fiecare oraș din țara asta. Încă mai sunt multe de vindecat la noi și astfel de proiecte au efect cathartic.
La Timișoara am plecat în plină pandemie. Bucureștiul mi-e drag, dar, ca si Parisul, nu e un oraș în care aș putea trăi prea mult pentru că nu-mi place ritmul. Mi se pare nesănătos de alert. Și-apoi eu, ca om, nu prea am stare. Din când în când am nevoie de o provocare. Timișoara venea la pachet cu mai multă liniște, mai mult verde, și un job nou, în cultură, la Institutul Francez din Timișoara. Mi-era dor să lucrez într-un mediu multicultural, recunosc. A fost o decizie de care aveam nevoie și mă bucur că am făcut schimbarea.
Să vorbim despre cel mai recent proiect al tău, Muzeul Apei din Timișoara, unde am avut șansa sa fiu la inaugurare în luna mai – ce a însemnat implicarea ta în proiect ?
Ideea de a converti în muzeu prima uzină de apă potabilă a Timișoarei aparține companiei de apă Aquatim SA și a încolțit acum mulți ani. Eu am venit să dau cu praf magic, să zicem. Am apărut recent în peisajul uzinei de apă, când era deja reabilitată și parțial adaptată pentru a deveni un muzeu. Misiunea mea a fost să gândesc un proiect care să aducă înapoi viața în niște clădiri frumoase și încarcate de istorie și istorii. Foarte puțin din patrimoniul nostru industrial a fost prezervat, iar uzina Urseni nu doar că e în stare foarte bună, dar este și unul dintre mai reprezentative ansambluri din țară, atât pentru arhitectura industrială din prima parte a secolului XX, cât și pentru Secessionul bănățean, derivată a curentului Art Nouveau.
Așa am plonjat în poveștile extraordinare ale Aquatimului, ale oamenilor care și-au imaginat că această uzină poate să devină un muzeu. Eu mi-am proiectat propriile povești cu cei care ar veni la muzeu pour s’émerveiller, pentru a (re)învăța lucruri despre apă și tot ce a construit omul în jurul sau în detrimentul ei, pentru a crea și a se exprima liber. Și am construit proiectul de activare a muzeului, cu care am și aplicat pentru o finanțare de la Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara în contextul capitalei europene a culturii. În acest proiect am definit rolurile din echipa muzeului, am identificat și atras partenerii locali, naționali și internaționali, mi-am imaginat cu ce ar trebui să fie dotat spațiul pentru a funcționa ca un muzeu (ghidaj audio, instalații interactive, fotografii, clipuri video) și am creionat un program de activități culturale și educaționale pentru public. Desigur, n-a lipsit nici partea de branding și comunicare, fiind un spațiu cultural la început de drum. Toate astea într-un proiect de opt luni. Și-am obținut finanțarea, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti.
Rolul meu a fost să dau viață muzeului dincolo de clădiri. Colegii de la Aquatim au mai organizat în trecut mici evenimente la uzină, însă atunci Muzeul Apei nu exista. Inclusiv numele l-am ales împreună cu echipa când am scris proiectul. Dincolo de a scrie, misiunea mea a fost să încep bulgărele de zăpadă și să mă asigur că se rostogolește suficient de bine anul ăsta încât să nu se mai oprească.
Ai scris proiectul într-un timp foarte scurt, cum se naște așa o inițiativă, ce te-a motivat și care au fost pașii prin care a trebuit să treci ca el să existe în forma pe care o descoperim azi?
Multă motivație și un strop de nebunie, ca în toate proiectele ambițioase și inovatoare. Din partea mea și a colegilor de la compania Aquatim și Fundația Aquatim. Ți-am zis că lucrurile bune se nasc din uimire. Eu mi-am conturat proiectul în minte minunându-mă de cât de bine fusese conservat și reabilitat un complex de clădiri cu valoare patrimonială si cat de frumos era parcul care venea la pachet. M-am gândit la numeroasele lucruri pe care oamenii le-ar putea învăța și experimenta într-un astfel de spațiu, mi-aduc perfect aminte cum urcam pe scările stației de filtrare și ziceam „Doamne, câte se pot face aici!”.
A urmat partea de cercetare. Am încercat să înțeleg cât mai bine cu ce poate veni nou acest spațiu cultural, atât la nivel de conținut, prin specificul uzinei, cât și la nivel de public țintă, spații și tipuri de evenimente care se puteau organiza la noi. Am făcut si interviuri (la cafea, evident) cu oameni cheie: colegii din Aquatim care susținuseră ideea de muzeu, oamenii din Primăria Timișoarei și Direcția de Asistență Socială Timișoara care cunoștea foarte bine cartierele din jurul uzinei, colaboratorii noștri de la Institutul Național al Patrimoniului. Când a fost construită uzina, nu exista mare lucru în jur, astăzi muzeul e încercuit de cartiere rezidențiale cu un profil heterogen: găsești case construite în vremea când pe lângă uzină se creșteau porumbi și pășteau capre, dar și blocuri de locuințe construite în ultimii ani; foarte multe familii de corporatiști cu copii mici, cât și vârstnici și grupuri vulnerabile.
Partenerii sunt din sfera „cei care își cunosc bine publicul”. Pentru că de la început am știut că vrem un spațiu cultural deschis comunității, era clar pentru mine că trebuia să îi avem aproape pe cei care le stiu cel mai bine nevoile și le reprezintă drepturile. Asa am ales să facem parteneriate cu universitățile, școli cu care lucrasem în trecut, cu Direcția de Asistență Socială și operatori culturali precum librăria La Două Bufnițe și asociația Prin Banat. Pe de altă parte, aveam nevoie de parteneri de la care să putem învăța cum stă treaba cu muzeele apei. Am avut noroc cu Aquapic, un centru educațional creat de Aquatim într-o fostă uzină de apă industrială, care făcea deja parte dintr-o rețea internațională a muzeelor apei patronată de UNESCO (WAMU-NET). Pe lângă această rețea internațională, îi avem parteneri pe cei de la Hidrodoe, un muzeu al apei din Herentals (Belgia), și Institutul pentru Protecția Monumentelor Culturale din Serbia.
O altă etapă esențială a fost alegerea principalilor colaboratori. Deși îmi place să-i numesc parteneri, căci muncim cot la cot și au crezut la fel de mult ca noi în proiect. Pe partea de conservare și valorificare a patrimoniului am ales să lucrăm cu Institutul Patrimoniului, iar ei ne elaborează un plan de interpretare a patrimoniului. Adică pornind de la cercetarea istoric-arhitecturală, ei ne indică ce e mai valoros în uzină și cum să-l punem în valoare. Pe partea de amenajare, am decis să continuăm colaborarea cu arhitecții de la SDAC Studio, cei care au proiectat și restaurarea sitului.
În paralel, am studiat ce e deja testat și funcționează cel mai bine în alte muzee din lume. Mă refer la felul în care sunt amenjate muzeele de apă, câtă informație e dată, sub ce formă, cât de interactive sunt instrumentele puse la dispoziția publicului, cum sunt accesibilizate spațiile și materialele pentru persoanele cu dizabilități, ce programe de mediere există și ce îi face pe oameni să revină la muzeu, ce modele de business practică alte spații culturale similare. Aici recomand conferințele online ale celor de la MuseumNext!
Apoi am gândit programul de activități și evenimente care să construiască relația cu publicul și comunitatea muzeului, în timp ce noi facem cercetarea, partea de branding și ne formăm canalele de comunicare online, dezvoltăm materialele educaționale și de mediere și ne formăm, ca echipă și ca specialiști. Am creionat, în linii mari, festivalul „Seri de vară la muzeu”, menit să devină evenimentul care să reprezinte muzeul în agenda oficială a orașului și programul de activități recurente care ar construi continuitatea în relația cu publicul.
M-am gândit la numeroasele lucruri pe care oamenii le-ar putea învăța și experimenta într-un astfel de spațiu, mi-aduc perfect aminte cum urcam pe scările stației de filtrare și ziceam „Doamne, câte se pot face aici!”.
De ce ai ales Muzeul Apei și a fost importantă pentru tine resuscitarea lui și nu ai vrut sa construiești un proiect în jurul unui alt obiectiv cultural?
Cred că Muzeul Apei este proiectul în care am crezut cel mai mult în toată cariera mea profesională, la nivel de potențial impact asupra oamenilor și rol în evoluția societății românești. Sună idealist, știu, dar ăsta e adevărul. Lumea are nevoie de lucruri frumoase, să aspire către utopii și să fie inspirată și de idealiști cu putere de implementare. Muzeul Apei este și un centru cultural, o platformă de învățare și dialog pentru comunitate. La asta se adaugă apa, o resursă pe care trebuie s-o redescoperim ca să-nvățăm s-o prețuim și să o protejăm mai mult. Se zice că trăim în cea mai evoluată societate din câte s-au cunoscut pe pământ, și, totuși, ce vremuri grele trăim, nu? Suntem în prag de colaps ecologic, dar marile state furnizeazea arme și muniție de război. Trăim însingurați și străini de nevoile noastre de bază, chiar dacă tehnologia face comunicarea la îndemână. Pentru mine Muzeul Apei reconstruiește firul logic între toți factorii care definesc existența noastră pe pământ și ne aduce împreună. Industria nu e doar industrie, apa nu e doar apă, arta nu e doar artă, izolarea socială nu e doar izolare socială, sunt legate între ele iar nevoile oamenilor sunt în centrul tuturor lucrurilor. Eu sunt profund legată de natură, dar și foarte sensibilă la suferințele și bucuriile oamenilor. Iar în proiectul ăsta am văzut combinația perfectă între a-i sensibiliza pe oameni la nevoia de a proteja natura și a-i aduce mai aproape de propriile nevoi, ca nevoia de apartenență, de sens, de frumos și de exprimare liberă.
Cât a durat reabilitarea uzinei de apă și ce a implicat lucrul acesta? Cât de important a fost să păstrați parcul inițial al uzinei?
Aproape trei ani a durat reabilitarea. Uzina este formată din trei clădiri istorice de la începutul secolului al XX-lea plus clădirea nouă, aproximativ 2700 de metri pătrați construiți. Adică enorm. A fost un proces anevoios și un proiect ambițios, în perioada aceea a fost și pandemia care a încetinit totul. Un mare merit în reușita lucrărilor de restaurare și amenajare îl au Dan Stoian și Ramona Suciu, arhitecții care au realizat proiectul și au tras cu dinții ca lucrurile să se facă cu respect pentru patrimoniu. În plus, elementele de noutate introduse de cei doi arhitecți, cum este clădirea care găzduiește recepția muzeului, sau pasarela de sticlă cu scara portocalie au fost special gândite să se integreze natural în peisajul uzinei și dau un plus de dinamism și modernitate subliniind rolul de muzeu.
Parcul a avut și el un rol important, face parte din spiritul fostei uzine. Aleea principală e flancată de niște platani seculari, iar arhitecții au avut grijă să păstreze și o serie arbori fructiferi. Nu e ușor să cureți corcodușele și vișinele de pe pavaj, dar sigur îți aduce aminte că pomii ăia au fost plantați sau lăsați să crească pentru că mâncau angajații uzinei din ei. Când intri în parcul muzeului, timpul se oprește și intri într-o oază de verde și lumină blândă. Are ceva ireal dar familiar locul acesta. Rămâi cu senzația că arhitecții au amenajat parcul uzinei ca să funcționeze ca un cocon, o îmbrățișare a naturii care să-ți amintească că mai sunt locuri în care poți respira în tihnă și reflecta la lucrurile importante din viața noastră.
Cât de necesar este un astfel de proiect în programul Timișoara 2023 și de ce putem vorbi de sustenabilitate când este vorba de Muzeul Apei?
Muzeul Apei e un proiect cu miză pentru că a pornit la drum în anul de capitală culturală și toată lumea va vrea să vadă ce se întâmplă după capitală. Plutește în aer întrebarea: „Așa, și după?”. Și e normal, pentru că s-au investit multe resurse.
Este o reală necesitate ca proiect, aducând cultura într-o zonă a orașului excentrată, care nu are variante de recreere. Poate deveni o pistă de joacă, experimentare și învățare pentru copii, cadre didactice și educatori din zone foarte diferite. Nu există alt loc în Timișoara în care artiștii să fie invitați să creeze cu și despre apă, ca element central al unei comunități. Muzeul Apei face punte între trecutul industrial, patrimoniul arhitectural și urgențele prezentului.
De la felul în care proiectul a fost gândit, la rolul lui diversificat si proiectele gândite în cadrul dezvoltării platformei muzeului, sustenabilitatea a fost un ax central. Astăzi nu poți crea un proiect fără să te gândești la aspectul lui sustenabil, iar pentru asta aș avea nevoie de mai mult spațiu ca să-l pot explica.
Compania Aquatim este parte din proiect, ce ne poți spune despre inițiativa lor «moștenirea apei» și colaborarea cu ei ?
Compania Aquatim SA și Fundația Aquatim sunt părinții muzeului. Iar eu, sunt ursitoarea bună care are grijă de soarta copilului. Grija cu care au conservat utilajele și clădirile a făcut posibil ca muzeul să existe azi. E admirabil că o companie de apă și canalizare a investit aproape 8 milioane de lei din fonduri proprii pentru a reabilita o fostă uzină cu scopul de-a o converti în muzeu. E un exemplu de urmat de alte companii. Apoi, un muzeu nu înseamnă doar un complex de clădiri restaurate și tocmai de aceea apreciez încrederea pe care mi-au acordat-o domnul Ilie Vlaicu, directorul Aquatim SA, și Robert Șerban, președintele Fundației Aquatim, pentru a definitiva amenjarea muzeului și a readuce viața în fosta uzină. A ține în viață pe termen lung un muzeu tehnic, departe de centrul orașului, nu e tocmai o misiune ușoară și e nevoie de curaj și viziune pentru a te îmbarca într-o astfel de aventură. Mă bucur că Aquatim a dat dovadă atât de curaj și viziunie, cât și de deschidere atunci când și-a dorit crearea unui muzeu.
Care este din punctul tău de vedere scopul muzeului, ce înseamnă el pentru comunitatea locală și cum vezi viitorul lui?
Uzina de apă potabilă a fost dată în folosință în 1914, cu puțin înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Atunci a fost inaugurat si sistemul centralizat de alimentare cu apă a orașului. Îți dai seama câte a văzut uzina asta de-a lungul timpului și ce rol a avut în evoluția orașului? Înainte de uzină, oamenii luau apă de băut din fântâni publice și puțuri forate de ei. Azi scopul muzeului este, pe lângă conservarea patrimoniului, să scoată la lumină, în diverse forme, toate poveștile care stau în spatele unui gest care astăzi se pare banal – faptul că putem bea apă de la robinet, lucru deloc banal la început de 1900. De ce e important să știm cât de greu era să furnizezi apă potabilă locuitorilor unui oraș? De ce este esențial să nu uităm că Stan Vidrighin, inginerul care a proiectat uzina, a fost un vizionar? Ce este bine să știm despre stilul arhitectural Secession industrial? Dacă conștientizăm valorile din trecutul și prezentul uzinei, devine evident de ce să ne reunim în jurul lor și să le ducem mai departe.
Da, Muzeul Apei e un proiect ambițios, care a necesitat si necesită multe resurse pentru a funcționa, așa cum a fost gândit. Dar dacă ar fi să-mi imaginez muzeul într-un viitor ideal, îl văd ca pe o pepinieră de programe educaționale, proiecte artistice și schimburi de idei, o platforma unde poți croi la infinit activități pentru elevi, studenți, seniori, artiști, specialiști din diverse domenii sau turiști. Vom avea întotdeauna nevoie de apă și apa va avea mereu nevoie de noi. Nu pot să nu văd cât de ușor poate fi conectat Muzeul Apei la nivel internațional, căci avem de-a face cu o criză mondială și un subiect de interes universal care poate aduce soluții nebănuite. Cu siguranță putem avea mai mult impact dacă vom lucra împreună în aceeași direcție și cu același scop.
M-a impresionat sa descopăr fosta stație de apa potabilă Urseni și să văd în ce stare bună se află un moment istoric valoros Seccesion construit la început de secol XX. Știu și că sunt povești foarte frumoase legate de locul acesta și oamenii lui și că-ți dorești ca aceste povești să circule – putem vorbi de cele care te-au atins în mod special?
Mă bucur că te-au atins și pe tine. Pe mine m-a emoționat foarte tare cănd la deschidere au venit foștii angajați ai uzinei cu copiii lor, astăzi adulți. Erau foarte mândri să împărtășească amintiri și să explice ce se întâmpla în uzină, unde unii dintre ei au stat o viață întreagă. Cred că e mare lucru când locul în care ai trudit toată viața și care a însemnat locul tău zilnic de muncă devine un muzeu. Un loc căruia i se recunoaște importanța validează și efortul și implicarea ta. Iar Muzeul Apei devine și un proiect despre identitate și apartenență, cu o dimensiune intergenerațională, un proiect cu si despre cei care au pus umărul la dezvoltarea orașului.
O doamnă de vreo nouăzeci de ani a revenit în Timișoara după mulți ani și, auzind că fosta uzină este din nou accesibilă publicului, a dorit să revadă locurile unde a copilărit. Ne-a povestit că locuise împreună cu familia ei în clădirea de locuințe construită chiar lângă uzină și că, atunci când a început școala în oraș (căci pe vremea aceea zona în care se află muzeul nu făcea parte din Timișoara), însuși Stan Vidrighin i-a pus trăsura personală la dispoziție pentru a se duce la școală și să nu fie nevoiți să plece de la uzină. Se lucra 24 din 24 și angajații erau nevoiți să locuiască lângă uzină.
Un alt fost angajat ne-a mărturisit că el și-a început cariera la uzina de apă și că a rămas considerând că a da apă potabilă oamenilor este o muncă nobilă. Cu toții avem nevoie de sens și mi-ar plăcea să cred că Muzeul Apei va putea oferi sens timișorenilor și nu doar lor. Un lucru pe care-l face deja pentru noi, cei din echipa muzeului, de asta sunt sigură și o văd în fiecare zi.
Cât de mulți vizitatori au venit până acum în cadrul evenimentelor care au avut loc și care au fost cel mai bine primite de public? Se conturează preferințe?
Avem program de vizitare de cinci zile pe săptămână de la 1 iulie, timp în care ne-au trecut pragul aproximativ 1000 de vizitatori. La care se adaugă cei 3000 de participanți la prima ediție a festivalului „Seri de vară la muzeu”, care a avut loc între 21 și 23 iulie. Până acum festivalul a fost cel mai apreciat de public pentru că am reușit să construim un program variat și interesant pentru toate vârstele, iar oamenii au simțit deschiderea noastră, au simțit că sunt bineveniți. Pentru următoarele luni mizăm pe faptul că muzeul va atrage și mai mult public prin experiența de vizitare mai dinamică la care lucrăm acum, cât și prin programul săptămânal de activități (ateliere, proiecții de documentare, dezbateri), care demarează în toamnă. Începem și colaborarea cu cadre didactice de la toate nivelurile de educație și vom găzdui o serie de expoziții ale unor artiști locali sau din țară.
Alături de Andreea Săsăran, curatoarea festivalului, am gândit „Seri de vară la muzeu” pentru a atrage atenția unui public cât mai larg și de a pune festivalul pune pe harta evenimentelor culturale ale orașului. A devenit întâlnirea de gradul zero cu publicul, prilej cu care ne-am cunoscut mai bine. Pe unii dintre cei care veneau pentru prima dată la muzeu i-am revăzut după festival. Au revenit pentru un picnic în parcul uzinei sau sa petreacă timp cu copiii în aer liber. Au venit foarte multe familii cu copii, dar și tineri și seniori care stau în zonă, ceea ce sincer m-a bucurat.
În una dintre clădirile istorice a fost o instalație A/V interactivă creată de Electronic Resistance, care a creat un dialog între sunet, elemente vizuale din lumea acvatică și arhitectura spațiului industrial. Imaginează-ți o hală imensă cu niște cuve circulare monumentale, filtrele cu nisip care rețineau excesul de mangan din apă, pe pereții căreia sunt proiectate ilustrații animate ale unor forme viață subacvatice (meduze, pești etc.). La care se adăugă joc de lumini, sunete misterioase și o interfață care detecta mișcarea umană și bruia imaginea și sunetul. Mesajul către public era că acțiunea omului lasă o amprentă durabilă și importantă asupra ecosistemului acvatic. Ne-am bucurat să vedem zeci de oameni care stăteau la coadă să vadă instalația. O altă surpriză plăcută a venit de la atelierele practice. Nu doar copii, ci și adulți au dorit sa se implice și să creeze cu ajutorul propriilor mâini, ca de exemplu să modeleze în lut, să picteze, să construiască lucruri de care sa se bucure. A fost multă bucurie și relaxare, atât de multă încât și eu mi-am luat răgaz să mă bat cu pistoale cu apă cu copiii. Iar ăsta e primul semn că se leagă o legătură afectivă între public și muzeu, între public și echipa muzeului, și că pornind de la legătura asta putem construi foarte multe. Cred că ăsta era primul și cel mai important pas în relația cu publicul: să le transmitem că sunt bineveniți și că îi așteaptă multe surprize plăcute la Muzeul Apei. Abia aștept să văd și reacțiile de la a doua ediție a festivalului!
Proiectul cultural va avea loc până la finalul anului și ai în pregătire o serie de evenimente speciale pentru Muzeul Apei. Care sunt momentele importante și cum le-ai ales?
Între 18 și 20 august organizăm a doua ediție a festivalului muzeului, un moment important de întâlnire cu comunitatea care începe să se lege în jurul muzeului. În toamnă vom termina și lucrările de dotare cu materiale complementare cum ar fi ghidaj audio, fotografii de arhivă, materiale audio-vizuale interactive și altele. E un punct important din proiect pentru că încercăm să integrăm viziunea și misiunea noastră și în felul în care sunt prezentate informațiile și decurge vizita. Ne uităm la accesibilitate, diversitate, nevoi de învățare și libertatea ca vizitatorul să-și poată crea propria experiență în uzină. Muzeul este deja dotat cu rampe de acces și băi accesibilizate pentru persoanele cu dificultăți motorii, iar în continuare căutăm cele mai bune opțiuni pentru a facilita participarea persoanelor cu deficiențe vizuale, auditive și intelectuale. Pentru copii, ne inspirăm de la partenerii noștri internaționali pentru a crea instalații interactive, menite să atragă atenția copiilor și să-i ajute să învețe cât mai multe lucruri, în timp ce se și distrează, desigur. Așa că sigur vom marca încheierea primei etapei de existență a muzeului cu un eveniment public. Iar în decembrie vom avea evenimentul de încheiere a proiectului, momentul în care vom aprecia ce am reușit să facem in aceste luni, ce ne rămâne de făcut și ocazia de a dezbate rolul muzeelor apei în comunități.
A fost ceva ce ți-a lipsit în acest proiect și pe care l-ai face diferit, dacă ar fi sa-l refaci de la zero ? Ce recomandări ai face celor care și-ar dori sa se implice în demersuri similare și pe care ar fi bine sa le știe de la început ?
Sincer să-ți spun, timpul e lucrul care mi-a lipsit, ca în orice demers de acest gen. Iar când vrei să faci lucrurile foarte bine nu e ușor. Muzeul Apei e un proiect inedit în România și mă confrunt adesea cu situații în care trebuie să iau decizii bazându-mă pe „ce fac alții în alte țări”. Ceea ce e bine pentru viitorul muzeului, dar adaugă niște etape care necesită timp și resurse. Aș fi vrut să am timp să fac schimb de bune practici cu partenerii din alte țări înainte de a începe proiectul. Și, pentru că Timișoara e capitală culturală, în momentul în care am demarat proiectul a fost foarte greu să-mi găsesc oameni pentru echipă. Dacă aș lua-o de la început, aș încerca să angrenez cât mai mulți oameni înainte de a începe orice demers de fundraising, ca lumea să știe cât mai multe despre proiect și să adere la el înainte ca el să demareze. Fără oameni dedicați, muzeul n-ar putea exista. De fapt, Muzeul Apei nu ar exista azi. Pentru că e un proiect complex, în care doar motivația autentică, personală, ne poate împinge înainte. Și profit de ocazia asta pentru a le mulți colegelor Loredana Leordean și Violeta Mihalache care au sădit sămânța muzeului cu mult timp înainte și care făceau deja și fac în continuare o treabă foarte bună și la Aquapic, centrul educațional dedicat apei într-o fostă uzină de apă industrială a Timișoarei. Iar pe lângă oamenii dedicați din echipa mea, m-au ajutat foarte mult toți operatorii culturali care m-au susținut cu tot ce au putut și cei care și-au exprimat dorința de a colabora cu Muzeul Apei. E foarte fain sentimentul că faci parte dintr-o comunitate chiar tu, persoana care încearcă să construiască o comunitate pentru alții, și nu-ți pot descrie cât de mult ajută în momentele în care ți se pare că nu mai poți – te ajută să mergi mai departe.
Credit foto: Daliana Iacobescu , arhiva personală
Mai multe idei, inspirație, noutăți sau povești? Nu ezita să mă urmărești și pe Instagram.
Dacă ți-a plăcut, citește și:
7éme Ciel – second hand și modă circulară la Printemps, marele magazin parizian de lux
Sustenabilitate – de ce este vorba despre soluții, nu constrângeri
