De patru ani de când a plecat dincolo de curcubeu, am vrut să scriu despre ea, ca să-mi aduc mai bine aminte de lucruri pe care mi-e teamă că le voi uita.
Sau că le uită ceilalți. Nu am reușit, de fiecare dată mă apuca plânsul de la primele rânduri și mi se părea cumplit de greu — ceea ce se întâmplă și acum, când scriu. Însă, pentru că azi este ziua ei și ar fi împlinit 78 de ani pe 4 mai, dorința de a povesti despre mama și Ioana Coja ca artistă a fost mai puternică.
Mama mea, cu toate că era un om pragmatic, credea în semne și în coincidențe. Și, de anul trecut, mi se întâmplă tot felul de lucruri care parcă mă duc către ea — mi s-a oferit un job la un brand de cristal de lux în Franța, am ajuns la showroom-ul Lalique din București, am văzut Lalique și Daum la expoziția extraordinară Art Deco de la Paris și am găsit cartea de rețete de familie pe care mi-a făcut-o ea și care ne-a motivat să recreăm împreună tortul Marthei Bibesco. Pentru cei care nu știu (încă), mama, Ioana Coja, a fost artist vizual și designer în sticlă. De la ea am învățat cum e cu Baccarat, cu Lalique, Duralex sau Dale Chihuly și să fac diferența între sticlă, cristal și un adevărat design.
Artist la lucru
Cei 3 magi
Ultima coincidență a fost când o prietenă, care a cunoscut-o copil fiind, mi-a adus aminte acum vreo 10 zile de o frază a mamei pe care și prietena mea a împrumutat-o. Plăcându-i grozav jocurile de cuvinte, mama se amuza să reinventeze sensul lor. De exemplu, în loc de „a se revanșa față de cineva”, spunea „cum pot să mă răzbun pe Xulescu”, cu un zâmbet ghiduș. Sau făcea dinadins greșeli gramaticale să vadă cine nu are destul umor și o va corecta. Uitasem complet de fraza “iconică”.
Mama era energică și avea întotdeauna ceva de făcut — cred că mi-a transmis și mie lucrul ăsta. Iar faptul că am trăit dintotdeauna cu un atelier lângă sau în casă crea și mai multe posibilități de a face tot timpul tot soiul de chestii. Să ai un atelier în care lucrau ambii tăi părinți, tata ca scenograf și mama ca artist plastic, era paradis. Si o ocazie nesfârșită de experimentat și descoperit chestii dar și oameni.
Cel mai cool era când mama își punea casca de designer în sticlă. Se întorcea după 2 săptămâni de lucrat cu sticlarii ei de la Turda și o așteptam cu o nerăbdare demnă de luna decembrie. „Recolta” ei (sau “sticlele” cum le numea) ajungea câteva zile după ea. Făceam apoi „unboxing” cu o cantitate mare de cutii de carton în care erau tot felul de minunății. Când ajungeau câte una–două lucrări sparte, mă necăjeam mai tare ca ea, pentru că știam că fiecare piesă era unicat și nu va putea fi reprodusă. Lucrul ăsta devenea și mai interesant când mama făcea expoziții, de la organizarea cărora nu lipseam. Primul motiv era că mâncam merdenele și ștrudele cu mere à volonté și scăpam de supă și felul doi. Al doilea motiv era să văd cum transforma mama un spațiu gol într-un loc magic care îi încânta sistematic pe vizitatori și îi determina să revină foarte repede.
Vaz de flori cu libelula, cristal
Primul atelier pe care mi-l amintesc fusese pe strada Barbu Momuleanu, pe locul unde se află acum un bloc lung și urât. Era o casă mare de la 1890, cu un pod și o grădină destul de cuprinzătoare cât să justifice o gheretă generoasă de paznic la poartă, care devenise rapid din debara „casa unde se jucau copiii”. Dacă adulții lucrau, copiii se jucau.
Așa am crescut firesc cu palete de culori, cantități de pensule și tuburi de ulei, acuarele, suluri de hârtie, creioane B, cartoane, pânze, șevalete lângă mostre din toate materialele posibile și existente, bucăți de cărbune de desenat. Acolo, la atelier, am învățat că e bine să încerc tot ce mă atrage, fără presupuneri sau prejudecăți.
În atelierul mamei nu exista hazard. Existau tehnici, procese, temperaturi, texturi, timp — hazardul devenea aici o oportunitate nouă de a crea. Iar eu am învățat acolo ceva ce folosesc și astăzi în tot ceea ce fac: că estetica fără structură este doar decor.
Background-ul meu nu este doar în fashion, luxury sau strategie. Este, înainte de toate, un background artistic. Dacă știu ce înseamnă materialul, tehnica și diferența dintre un obiect „frumos” și un obiect bine făcut, este, în primul rând, pentru că am văzut-o pe mama, ani la rând, lucrând.
Natura statica in care ascunzi flaconul Hermès, acuarela
Cele 3 pisici ale mele, Tedy, Tanda si Petula, acuarela pentru un proiect de carte
Pe mama o desenase, la un moment dat, un prieten ca pe zeița Shiva, cu o mulțime de brațe — după o zi la serviciu și după ce avea grijă de noi, se apuca seara să deseneze, să facă logo-uri sau să lucreze cu tata la costume și decoruri pentru filme și piese de teatru. Nu știai dimineața cu ce surprize te trezeai la micul dejun — o machetă pentru un spectacol la Brăila sau o serie de propuneri de costume pentru un nou film ?
Cu bunica Omi nu am video, am scrisori – dar îmi aduc foarte clar și perfect aminte de vocea ei. Mama însă, chiar după pandemie și când s-a pensionat, a făcut un video în care vorbește despre ea, despre artă și parcursul ei din România în Franța, cu căldura, firescul și felul ei unic de a împleti cuvinte și fraze — pe care vă invit să-l vedeți mai jos. O să vă placă, nu pentru că este mama.
Foarte recent mi s-a spus că sunt prea modestă pentru spațiul mioritic și că nimeni nu va ști ce fac dacă nu învăț să o spun singură, cu voce tare. Mi-am dat seama că mama făcea FIX la fel. La noi faptele trebuiau să vorbească mai tare decât cuvintele, era motto-ul în familie. În lumea de azi în care mai mult zgomot este perceput ca mai multă valoare și valoarea este dată de social media, cred că a fost cea mai bună prise de conscience pe care am avut-o din ultima vreme. Și îi mulțumesc MULT persoanei în chestiune, care se va recunoaște.
Așa am ales astăzi, 4 mai, de ziua ei de naștere, să fac un zgomot frumos și să arăt o parte importantă din universul mamei mele, Ioana Coja, care merită mai multă recunoaștere – viața ei de artistă.
În familia părinților mei, care cuprindea medici foarte cunoscuți, „lauda de sine nu mirosea bine”. Când am spus la școală cine sunt părinții mei și că anumiți regizori sau actori vin frecvent acasă, am fost imediat convocată la o discuție de către mama + tata. Mi s-a atras atenția că nu am dreptul să mă laud cu un nume de familie pentru care eu nu am făcut nimic. Dar voi putea să o fac când voi fi făcut personal lucruri de care să fiu mândră. Aveam 6 ani.
Mama vorbea și scria în 8 limbi (franceză, engleză, germană, italiană, norvegiană, rusă, maghiară și, desigur, română), dintre care 6 cursiv. Nu se lăuda cu ele. Le pomenea discret când se ivea contextul. Educația ei artistică pluridisciplinară o făcea să fie foarte bună la desen, pictură, sculptură și design și să aibă un ochi foarte exersat. Practica frecvent “să nu-și piardă mâna”, ca un muzician care exersează constant — am acasă tablouri dar și haine sau obiecte din cristal făcute de ea.
Cred că nonșalanța și versatilitatea ei mi-au dat încredere să încerc de toate. Dacă ea putea, puteam și eu. Mama te încuraja să mergi disciplinat până la capăt cu orice îți propuneai — pentru că, dacă nu încerci, de unde să știi dacă îți place sau dacă ești bun la așa ceva? Iar dacă ești disciplinat și muncești mult, sigur reusești.
Detalii ale instalatiei din cristal Flautul Fermecat
Fauve Bleu – vas de cristal cu diametru de 28 cm
Există artiști care se impun ca să existe și există artiști care se așază. Mama mea, Ioana Coja, a ales întotdeauna a doua variantă. Artist plastic format într-un context riguros, cu studii la București și apoi la Universitatea Paris 1 Sorbonne, unde a aprofundat arta și istoria artei, ea și-a construit parcursul fără grabă și fără compromisuri vizibile. A lucrat în sticlă, ceramică, pictură, metal — materiale care nu iartă, care cer disciplină, răbdare și o formă de inteligență tăcută. Și exact asta o definea, mama nu a fost un artist demonstrativ și sonor, ci unul precis care a construit constant, fără să-și transforme parcursul în spectacol. Cu o lume colorată, generoasă, vie, plină de povești și umor, Ioana Coja nu a fost foarte „vizibilă” în sensul contemporan al cuvântului. Și, paradoxal, tocmai această discreție spune cel mai mult despre ea. Pentru că în artă, la fel ca în lux, ce este solid și adevărat nu are nevoie să țipe.
Mama era un team player și un partener de joacă grozav, care credea în tine când tu erai la pământ și care știa să te facă, atunci când cădeai a noua oară, să te ridici curajos pentru a zecea. Ei îi datorez multe dintre reușitele mele, care, dacă ea nu ar fi fost lângă mine, probabil nu s-ar fi întâmplat.
Ea m-a încurajat să accept rolul de buyer de colecție, când eu mă consideram doar fashion designer, ea m-a împins să scriu când revista ELLE mi-a solicitat primul articol și ea mi-a zburătăcit penele când eram gata să renunț la primul meu interviu important pentru presă, pentru că nu mă consideram jurnalistă.
Natura statica cu cartof, clodir si foita de aur, acrilic pe panza
Portret cu pisica, ulei pe panza
Dacă mi-e dor de parfumul ei, pe care îl mai găsesc răzleț în pliurile câte unui pulover al ei ajuns la mine, mi-e dor să vorbesc cu ea. Mi-e dor de energia ei, de încrederea pe care o avea în oameni și în mine. De momentele în care aveam câte o criza de râs împreună, cum mama avea un umor extraordinar. Câteodată îmi vine să o sun, să-i spun că am văzut filmul X sau am citit cartea Y, care cu siguranță i-ar fi plăcut. Chiar dacă fizic nu mai e aici să mă asculte, sunt sigură că, undeva, acolo sus, mă aude și se va uita la filmul sau cartea respectivă. Cine spune că doare mai puțin dispariția unui părinte pe măsură ce trece timpul minte — doar te obișnuiești și te împaci cu faptul că te va durea mereu.
Astăzi, de ziua ei, mi se pare un moment bun să spun un lucru simplu: unele cariere nu sunt făcute să fie strigate, ci să fie descoperite. Pentru aniversarea ei de 80 de ani, mi-ar plăcea mult să pot face o retrospectivă Ioana Coja cu toate lucrările ei, ca o experiență în care universul ei foarte bogat, jucăuș și variat, să fie readus la viață și explorat. Așa, dincolo de curcubeul ei unde sigur iar face 1001 de lucruri, mama va putea să zâmbească și să știe că nu este și nu va fi uitată.
La mulți ani, mama.
Toate lucrările de aici sunt realizate de Ioana Coja. Mai multe detalii și lucrări : https://artexit.ro/ioana-coja/
Foto: arhiva personală, Nina Mihăilă
Mama si cu mine ultima oara cand am calatorit impreuna, la Mont Saint Michel
