IOANA NICOLESCU dezvăluie cum a pornit inițiativa civică #CișmigiuMonAmour, menită să atragă atenția asupra necesității de a reabilita cel mai vechi parc din București cu mai multă grijă pentru natură.

Sunt vecina cu Cișmigiu de trei generații. În același apartament de la etajul șase, cu o terasă impresionantă spre strada Brezoianu, a locuit bunica, a crescut mama și m-am născut eu. Primii mei pași, mersul la școala de artă sau la meditații la mate, dar și primele rendez-vous-uri au avut loc în Cișmigiu. Iar când m-am întors temporar în țară după foarte mulți ani, tot lângă grădina din centrul Bucureștiului am ales să locuiesc.

Legătura cu parcul ăsta este o stare dincolo de vorbe – aici vin când am nevoie de liniște, de un moment pentru mine, aici uit de timp cu o carte în mână, întinsă pe iarbă. Cișmigiu este prietenul verde care mă așteaptă cu brațele deschise de fiecare dată. În august am aflat că Primăria a votat un proiect de reabilitare din fonduri europene, ce presupune, printre altele, construcția de chioșcuri și pietruirea peluzei verzi centrale, simbolul Cișmigiului. Un șantier de trei ani, din cauza căruia s-ar tăia zeci de arbori, s-ar betona natura, s-ar cheltui zece milioane de euro pentru ciment. Nimic nu e prevăzut însă pentru plantele sau fauna din parc. Ce am simțit a fost dincolo de o revoltă profundă, pentru că nu-i vorba despre restaurarea peisagistică a unui loc istoric, ci despre un plan ce va distruge grădina pe care o cunoaștem, săpându-i un viitor în beton.

Acum 239 de ani, pe locul grădinii Cișmigiu se afla „balta lui Dura neguțătorul”, o mlaștină plină de țânțari, papură și rațe sălbatice. A fost nevoie ca generalul rus Kiseleff să fie agasat de țânțari în 1837 ca locul să fie asanat. Apoi, intervențiile atente a doi peisagiști renumiți, de-a lungul multor ani, au schimbat fosta mlaștină într-o grădină fără seamăn, cu plante înflorite și vegetație exotică. Pentru inaugurarea parcului acum 165 ani, peisagistul vienez Carl Friederich Wilhelm Meyer a adus de departe peste 30.000 de arbori și plante. Iar arhitectul-peisagist german Friedrich Rebhuhn, director al serviciului horticol al Bucureștiului, s-a ocupat din 1911 de aspectul final al parcului Cișmigiu. Lui i se datorează peluza verde de lângă ceas, azi în pericol să fie pietruită.

 

 

Mi-e imposibil să stau cu mâinile încrucișate când un lucru drag riscă să fie mutilat, în loc să fie îngrijit și prețuit. M-am gândit imediat ce pot face concret, ca simplu cetățean căruia îi pasă și care-și dă seama că încălzirea globală nu-i o glumă, iar ea nu se tratează cimentând grădinile urbane. La Paris, de pildă, Primăria susține de ani buni „Végétalisons Paris”, un program care favorizează creșterea vegetației în spațiul urban și în care locuitorii sunt implicați activ. În toată Europa se iau măsuri decisive de protejare a naturii. La noi, nu.

 

A fost nevoie de multe decenii, de grijă, talent și pricepere ca Cișmigiul să devină o mică bijuterie verde.

 

Pentru că lucrez de când mă știu în domeniul artistic, una dintre „armele” mele a fost dintotdeauna creativitatea. #CismigiuMonAmour s-a născut într-o zi de august, pe un trotuar de lângă parc, unde stăteam cu Oltin Dogaru, cel care avea să realizeze fotografiile și clipurile video. Împreună cu el și cu Patricia Mihail am schițat un proiect creativ, care a compensat lipsa bugetului cu multă solidaritate din partea celor care ni s-au alăturat în a atrage atenția asupra situației alarmante: Victor Rebengiuc și Marius Manole (actori), Sonia Argint Ionescu, Cristina Stănciulescu și Marius Constantinescu (jurnaliști), Andrei Leonte (artist), Vladimir Drăghia (sportiv și actor), Emil Ivănescu și Lou Gelehrter (arhitecți), Liviu Giosan (geolog), Renata Bota & Christian Balazs (instagrammeri), Maria Zvinca (vlogger),  Alexandru Mihai (communication strategist).

Am fost numiți „activiști de mediu”. Nu, în acest caz e doar bun-simț civic. În ceea ce mă privește, el se va activa de câte ori va fi nevoie. Dacă am lua cu toții mai des poziție față de lucrurile mici care ne displac, ne-am da seama cât de ușor le putem schimba. Și am fi mai curajoși când ne confruntăm cu situații mari, care par de neclintit. Pentru că, în cele din urmă, comunitatea are o forță reală. Iar gestul de a proteja împreună o grădină-simbol, importantă pentru fiecare dintre noi, devine un gest firesc de a apăra un viitor posibil.

 

Credit foto: Oltin Dogaru

Apărut în Harper’s BAZAAR România, ianuarie – februarie 2020

 

Banci din Cișmigiu, foto Oltin Dogaru, septembrie 2019

 

Ilustrata din Cișmigiu, foto Oltin Dogaru, septembrie 2019