Cred că orice film cu Tom Hanks trebuie văzut, pe post de terapie. Iar ultimul lui film, după best-seller-ul scriitorului suedez Fredrik Backman, este unul dintre cele mai bune pretexte să începi anul frumos și de mână cu un fals morocănos.
Otto. Încearcă să-l imaginezi ca pe un tip ursuz pe Tom Hanks și o să-ți fie greu sau o vei face zâmbind, dacă l-ai cunoscut ca și mine în comediile anilor 80 și 90. În adaptarea cinematografică a romanului “Un bărbat pe nume Ove”, Tom Hanks este Otto Anderson, zgrunțuros ca un șmirghel pentru metale care ascunde o inimă prea mare, la propriu și la figurat. Iar ieri seară, la CinemaCity din București, am avut încă un motiv să-l consider unul dintre actorii mei preferați. Si să o ascult din nou pe Kate Bush cu This Woman’s Work pe repeat.
La 66 ani (doamne, când a ajuns la vârsta asta?), câștigătorul a două premii Oscar consecutive (pentru Philapdephia în 1993 și Forrest Gump în 1994) își construiește cu multă plăcere un nou rol la care poate nu te așteptai dar cu care știe să te convingă cu generozitate și multă ușurință. Știam cartea, citisem însă doar nuvela lui Fredrik Backman prin 2013 și mă bucurasem să o văd timp de mai mult de 40 de săptămâni pe lista celor de la New York Times, cum am o slăbiciune pentru literatura care vine din nord.
“People said Ove saw the world in black and white. But she was color. All the color he had.”
― Fredrik Backman, A Man Called Ove
Povestea a fost adaptată prima oară pentru cinema în Suedia, iar filmul A man called Ove (En man som heter Ove) a fost un succes. Regizat de Hannes Holm, nominalizat la ceremoniile Oscar din 2016 pentru cel mai bun film în limba străină, este până astăzi al treilea cel mai vizionat film în sălile de cinema din Suedia.
În proaspăta versiune hollywoodiană, Tom Hanks reușește să păstreze din simplitatea scandinavă și să-ți vorbească despre familie, iubire, moarte și sensul comunității în care trăiești într-un fel firesc și cald. Este o poveste în care mai mult ca sigur că te vei recunoaște și la care vei râde de multe ori. Eu una am făcut-o gândindu-mă cum mă cert zilele astea cu vecinii care nu aruncă gunoiul unde trebuie sau care parchează fix în ușa de bloc, de parcă ar vrea să între cu bolidul în bloc și m-a amuzat să văd că în franceză, filmul a fost tradus “Cel mai groaznic vecin din lume”.
Otto Anderson (Tom Hanks) iese enervat la pensie când începe filmul, este văduv de puțină vreme (hainele Sonjei, soția lui, încă sunt peste tot în casă) și va încerca să se sinucidă clasic, sistematic și conștiincios (doar este inginer) de mai multe ori. Însă încercările sale sfârșesc la fel de hilar toate, ba chiar din una dintre ele devine erou local. Pentru că Otto își lasă de fiecare dată planurile sinucigașe pe mai târziu, ca să sară să ajute sau să ducă întâi la capăt o faptă bună. Poate sună ca un clișeu, dar nu va deveni unul, din contra, mi-a plăcut felul în care scenariul trece pe lângă rezolvări facile și scoate câte un detaliu emoționant la suprafață fără să fie burdușit de zahăr.
Evident lucrurile se schimbă când apar noi vecini și o pisică – personajul blănos a recoltat ieri seară și în mod evident, majoritatea reacțiilor publicului feminin sau masculin (tipul de lângă mine a fost mult mai entuziast decât prietena lui de câte ori apărea felina pe ecran). Iar în pozele de la premieră, Tom Hanks pozează alături de colegii de film cu… Smeagol, pisica-actor, în brațe. What else?
Filmul este unul important pentru Tom Hanks și pentru că este prima oară când joacă alături de fiul său, care îl întruchipează pe Otto Anderson tânăr. De altfel, “Un bărbat pe nume Otto” este și filmul de debut al lui Truman Hanks, 27 ani, pe care o să fiu curioasă să-l văd în alte producții dar de care, recunosc, (încă) nu-mi place așa de tare ca de tatăl lui.
O comedie care vorbește despre seniori din punctul lor de vedere este un subiect prea puțin abordat (și deloc la noi) dar care ne atinge pe toți. Mie poate tocmai de asta mi-a plăcut. Pe Otto îl cunoaștem și încă foarte bine, poate fi bunicul sau bunica, părinții noștri, un unchi, o mătușă, sau unul dintre vecinii enervați și agasanți de la bloc care au nevoie doar de puțină atenție și dragoste. Pentru că, într-o bună zi, mai devreme sau mai târziu, vom fi cu toții un fel de Otto, și asta poate nu va fi cel mai rău lucru din lume.
Am ezitat între două citate din carte, unul mai scurt și unul mai lung, dacă îl las pe cel mai lung este pentru că mi s-a părut și cel mai potrivit cu filmul, pe care abia aștept să-mi spuneți cum v-a plăcut.
“To love someone is like moving into a house,” Sonja used to say. “At first you fall in love in everything new, you wonder every morning that this is one’s own, as if they are afraid that someone will suddenly come tumbling through the door and say that there has been a serious mistake and that it simply was not meant to would live so fine. But as the years go by, the facade worn, the wood cracks here and there, and you start to love this house not so much for all the ways it is perfect in that for all the ways it is not. You become familiar with all its nooks and crannies. How to avoid that the key gets stuck in the lock if it is cold outside. Which floorboards have some give when you step on them, and exactly how to open the doors for them not to creak. That’s it, all the little secrets that make it your home.”
Acestea fiind zise, vă las să vă gândiți doar până vineri, 13 ianurie, când filmul iese în sălile de cinema, dacă mergeți să-l vedeți. Iar dacă vă duceți, nu uitați să luați și un pachet de șervețele – pentru fumul ăla din ochi care sigur o să vă apuce.
