Lansat în 2020 în pandemie și aflat azi la a doua sa ediție, F-Sides este primul cineclub care vrea să se vadă în România cât mai multe filme create de femei și să ofere o nouă perspectivă asupra feminității și modurilor în care ea este prezentă în societate și în cinema-ul contemporan. Un proiect cinematografic gândit ca mijloc de deschidere și dialog despre care am stat de vorbă cu Georgiana Vrăjitoru, curatoarea lui. Am aflat cum a făcut selecția filmelor de anul acesta dar și cel trecut, care sunt temele ediției 2021 și ce a însemnat pentru ea toată experiența. F-sides va avea loc la București în perioada iunie – noiembrie.

În haosul și incertitudinea anului trecut, lansarea unui cineclub mi s-a părut un gest de curaj și cumva de sfidare a unei situații ireale. Apoi am descoperit un act inedit de cultură care m-a bucurat. După primele două proiecții, alegerile filmelor prezentate în aer liber mi-au atras atenția prin felul delicat dar ferm de-a susține subiecte încă tabu la noi pe care nu le văzusem abordate cu firesc, ușurință sau foarte des. Emanciparea după al doilea război mondial, sororitatea, educația fetelor, violența sau explorarea sexualității au fost câteva din subiectele ediției 2020. Anul acesta, temele alese de F-Sides sunt concentrate în jurul a cinci categorii printre care migrația la feminin, înaintarea în vârstă sau ecofeminismul, ilustrate de câte două filme. Vizionarea fiecărei proiecții este urmată, ca și anul trecut, de discuții transmise online cu experți, jurnaliști sau reprezentanții organizațiilor direct vizate de subiectele abordate.

Critic de film și absolventă a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, Georgiana Vrăjitoru și-a luat rolul de curatoare foarte în serios, lucrând cu minuțiozitate și răbdare săptămâni și luni de zile la selecția peliculelor pentru cineclubul F-sides. La doar 30 ani, nu a fost o surpriză să văd cât de pasionată este Georgiana de filme, dar si cât de activă și implicată în proiecte de educație artistică, conștientizare și promovare culturală. Poate de aceea am vrut să aflu ce a motivat-o să participe la proiect la invitația Ioanei Diaconu, fondatoarea F-Sides și ce a însemnat din punct de vedere personal așa un demers.

*În ultimii 10 ani, doar 19% din producțiile românești din cinematografe au fost regizate sau co-regizate de femei. În 2019, doar 17% din filmele lansate în România au fost regizate sau co-regizate de femei.

 

F-sides, primul cineclub românesc dedicat exclusiv filmelor făcute de femei

 

Cum te-ai întâlnit cu Ioana Diaconu și cum ați ajuns să colaborați?

Ne-am întâlnit la sfârșitul lui noiembrie 2019, când organizam de doi ani, împreună cu criticul de film Andrei Luca, Cineclubul Queer la Cinemateca Română. N-am discutat atunci, dar Ioana mi-a zis ulterior că i-a plăcut cum am vorbit după proiecția filmului Naissance des pieuvres / Water Lilies (r. Céline Sciamma, 2007). Asta a fost o mare surpriză, fiindcă în fața unui public mai mereu mă lupt să-mi gestionez ideile și să fac față unui tsunami de emoții. În ianuarie 2020 mi-a scris să colaborăm și m-am bucurat și întristat în egală măsură, plecasem din țară între timp. Mi s-a părut ironic că propunerea a venit când mă hotărâsem să fac un pas greu și – credeam eu – irevocabil. Dar tocmai pandemia, care ne-a încurcat tuturor planurile, mi-a creat condițiile să mă întorc nesperat la proiect. După multe mesaje schimbate cu Ioana în plin confinement în Franța, în care a avut răbdare să-mi clarific situația, am revenit acasă și am început sa lucrez la selecție în timp ce făceam carantina la domiciliu.

Ești sélectionneur-ul oficial al filmelor prezentate la cineclubul F-Sides. Care au fost criteriile tale de alegere ale primelor filme? După experiența anului trecut cum ai făcut selecția 2021?

În 2020 am avut ca repere o serie de aspecte generale pe care fondatoarele F-Sides, Ioana Diaconu și Alexandra Lulache, și le-ar fi dorit abordate pentru a lansa o invitație deschisă la dezbatere. Acestea m-au ajutat să păstrez o direcție și o continuitate în noianul de stiluri și preocupări peste care am dat și care se regăsesc fie individual, fie suprapuse de-a lungul filmelor din selecție. Lucrurile au evoluat în funcție de interesele, afinitățile și criteriile mele estetice, afective sau ideologice. Iar libertatea de mișcare pe care am avut-o a generat firesc fiecare temă și alegere de film. N-am pornit cu un set de criterii absolute, am încercat să rămân receptivă la descoperiri pur întâmplătoare. Un lucru care s-a dovedit benefic, cunoscând constrângerile posibile în termeni de drepturi de proiecție. Anul trecut s-a întâmplat să fim nevoite să ne adaptăm din mers în funcție de disponibilitatea filmelor. La a doua ediție am lucrat tot pe baza unor teme dinainte concepute, care au decurs din discuții inițiate anul trecut și pe care ne-am dorit să le aprofundăm. Astfel procesul de căutare pentru ediția 2021 și adecvarea la temele propuse au avut pentru mine mai puține necunoscute și am avut și norocul de a găsi filmele dorite mai ușor decât prima dată.

Mi-a fost greu în toată perioada de activitate în izolare să mă debarasez de senzația inutilității și a frustrării resimțite în domeniul cultural. (…) Totuși, discuțiile periodice organizate după fiecare film, continuate pe Zoom, mi-au hrănit sentimentul de apartenență la comunitate – în mod paradoxal, un lucru rar pentru mine înainte de pandemie.

 

Care au fost surprizele legate anul trecut de contextul pandemic și cum v-ați pregătit să le gestionați anul acesta?

O surpriză plăcută și o mare satisfacție în primul an pandemic au fost interesul și curiozitatea publicului atât cât s-au putut organiza evenimente în aer liber, impresiile pozitive pe care le primeam după proiecții, lipsa de prejudecăți a oamenilor față de propunerile noastre. Mi-a plăcut dorința lor de comunicare pe subiecte destul de apăsătoare și care înaintea pandemiei ar fi fost secundare în fața altor opțiuni de divertisment. E posibil ca tocmai condițiile grele să fi reamintit că cinematograful ne poate oferi mult mai mult decât escapade facile din viața reală. Personal, atmosfera de la proiecțiile fizice m-a remontat și mi-a dat energie de fiecare dată să merg mai departe. F-Sides a fost un adevărat sprijin și o evadare productivă din anxietățile contextului actual.

A devenit dificil când ne-am mutat online, am intrat într-o competiție nedreaptă pe atenția difuză a oamenilor și saturația față de social media. Ultimele patru filme ale primei ediții, semnate de Catherine Breillat, Bette Gordon, Julie Dash sau Lizzie Borden, țineam foarte mult să fie văzute în sală. Însă au fost difuzate ca niște strigăte în vid. Mi-a fost greu în toată perioada de activitate în izolare să mă debarasez de senzația inutilității și a frustrării resimțite în domeniul cultural. Pentru Ioana și Alexandra a fost cu siguranță cu atât mai greu cu cât întreaga echipă de organizare depusese întregul an mari eforturi de ajustare la condițiile impuse de pandemie. Totuși, discuțiile periodice organizate după fiecare film, continuate pe Zoom și moderate de jurnalista Ioana Pelehatăi, mi-au hrănit sentimentul de apartenență la comunitate – în mod paradoxal, un lucru rar pentru mine înainte de pandemie.

Despre ce ne va mai aduce 2021 în termeni de pandemie și restricții mi-e greu să dau cu presupusul (și fac eforturi conștiente să nu mă îngrijorez prea tare), dar după experiența năucitoare a lui 2020 cred că suntem, psihic, pregătite de orice. Sper totuși, ca între timp să se fi găsit soluții de prevenție epidemiologică care să nu bată și ultimul cui în coșciugul activităților culturale, avem nevoie să ne vedem și să ne auzim unii pe alții în afara ecranelor digitale mai mult ca oricând.

 

Filmele de anul trecut au tratat emanciparea, sororitate, educația fetelor, violența împotriva femeii, explorarea sexualității sau comunicarea intergenerațională printre altele. Care au fost filmele care au avut cel mai mare impact și unde ai simțit că ai ales filmul potrivit despre un subiect delicat ?

Impactul filmelor a fost într-o anumită măsură condiționat în 2020 de modalitatea de difuzare. M-aș fi așteptat ca ultimele patru filme să aibă un efect puternic, era vorba despre sexualitate, respectiv sororitate dar din punctul meu de vedere, potențialul lor a fost sacrificat prin difuzarea online și rămân cu impresia irosirii lor.

Pentru proiecțiile în aer liber, la un moment dat s-au sincronizat neașteptat de bine criteriile echipei, ale mele, cât și atitudinea publicului. Așa a fost proiecția filmului Y’aura t’il de la neige à Noël? / Will It Snow for Christmas? (r. Sandrine Veysset, 1996), la care am ajuns tulburată după ce-l vizionasem încă o dată. M-am temut că violența emoțională din film, redată foarte reținut și realist, în crescendo, va crea nemulțumire unui public măcinat de griji cotidiene.

În seara aceea, mă simțeam copleșită și aproape regretam alegerea făcută, chiar dacă țineam foarte mult la film. Spre surpriza mea, spectatorii m-au abordat ca să-mi mulțumească. Vorbim de un film care atinge în 90 minute experiența complexă a maternității, exploatarea domestică, violența sexuală și de gen și sentimentele unei femei într-o situație fără ieșire. Mi-a fost clar, după reacțiile publicului, că există un sens în ceea ce fac(em) și o mare nevoie de educație prin empatie.

Printre cele 5 teme ale ediției 2021 se află migrația la feminin, înaintarea în vârstă, recuperarea spațiului și ecofeminism. Cum a decurs selecția și care sunt filmele de neratat de anul acesta ?

De data asta am fost mai disciplinate și pregătite, având proaspătă experiența de anul trecut, prin care ca la orice primă ediție, poate am vrut să ofer(im) prea mult dintr-odată. Temele au decurs foarte firesc ca și alegerile de filme, sper să reușească toate să fie proiectate pe marele ecran. Iar subiectele care mi se par personal cele mai marcante anul acesta sunt înaintarea în vârstă și ecofeminismul.

Faptul că am trecut pragul de 30 ani m-a făcut mai conștientă de discriminări și așteptări legate de vârstă atât în ce ne privește pe noi acum, cât și în privința generației mamelor și bunicilor noastre. Suntem mai libere în gândire și comportament, iar despre acest sentiment de eliberare și (re)devenire a cine ești vorbesc ambele filme ale temei despre vârstă. Filmul francez « L’Avenir » (Things to Come, 2016, cu Isabelle Hupert) vorbește despre marginalizarea profesională și regăsirea sensului atunci când societatea începe să te împingă în izolare, iar al doilea film, « Privilege », este o metaficțiune americană pozând ca documentar, semnată de Yvonne Rainer, despre schimbările prin care trece o femeie la menopauză, un pretext pentru despicarea în patru a tot felul de -isme (rasism, sexism, elitism etc).

Faptul că auzim tot mai des despre urgența climatică dar continuăm să purtăm războaie pentru resurse în timp, ce prăbușesc ecosistemele în jurul nostru, face a doua temă a no-brainer. Filmele alese aici sunt « Silent Waters », care are loc pe fondul tensiunilor interetnice și religioase din Pakistanul anilor ’70, și « The Fever », a cărui acțiune are loc într-un port industrial trântit în inima pădurii amazoniene. Deși nu sunt vizibil activiste cum ar putea fi documentarele pe aceleași teme, filmele semnalează legătura între agresivitatea cu care omul tratează planeta și resursele ei și dogmatismele de la baza marginalizării și supunerii femeilor și a comunităților vulnerabile.

Prin evenimentele pe care le organizăm îmi doresc să slăbim reticențele care apar din lipsa informației, să ajungem să vorbim despre multele feluri de feminism care există și să contribuim la creșterea unui public care să realizeze că aceste filme nu sunt produse, făcute să răspundă unor așteptări și interese minore din societate, ci ne privesc în egală măsură pe noi toate/noi toți.

 

Anul trecut unii oameni au înțeles că F-Sides este un cenaclu destinat exclusiv publicului feminin, nu un proiect menit să arate un unghi de vedere feminin. De ce a fost important pentru tine să faci parte dintr-un proiect de promovare pe scară largă a punctului de vedere al femeilor?

 Inițial n-am conștientizat importanța acestui proiect într-un sens foarte personal. Am simțit mult entuziasm pentru încrederea Ioanei și a Alexandrei și o responsabilitate față de un demers inedit de popularizare a unor cineaste puțin spre deloc cunoscute în România, menit să aducă o viziune nouă și să lărgească orizontul educației artistice.

Dimensiunea personală m-a lovit succesiv în timpul pregătirii selecției. Am încercat să mă țin emoțional la distanță, spunându-mi că e o sarcină profesională, dar la un moment dat a trebuit să recunosc că demersul era important mai ales pentru mine. În engleză i s-ar spune „triggering”. Mi-am dat seama că la prima ediție am dat o ordine involuntară temelor răspunzând și unor nevoi personale de introspecție.

În timpul vizionărilor, al selecției și al dezbaterilor din jurul filmelor, mi s-au reactivat undeva în fundal episoade sau constatări dureroase din destinul și greutățile femeilor care m-au format. Sau din reflexele sexiste pe care le-am văzut perpetuate și normalizate în societatea noastră în toate etapele vieții și la toate nivelurile. Poate exagerez cu destăinuirile, dar niciodată nu am simțit ca femeie născută și crescută în România, că lumea e un loc prietenos, care încurajează afirmarea și egalitatea pentru mine, fetele sau femeile din preajma mea. Participarea mea la F-Sides îmi dă senzația că am alterat, chiar și milimetric, o ordine obsoletă în care ne sunt contestate drepturile și capacitățile de la cel mai înalt nivel în societate.

Te-ai gândit poate la un moment dat că alegerile tale ar putea deveni un pic nișate pentru un proiect de conștientizare și promovare destinat publicului larg?

Termenul de nișat indică pentru mine un produs ale cărui trăsături deviază de la niște preferințe și obiceiuri de consum consolidate în timp, ceea ce face dificilă folosirea lui în contextul consumului instabil de film din România. Vine și cu o intenție de evaluare, artistică sau de calitate, de aceea evit folosirea lui.

Dacă ne referim doar la impactul comercial, cinematograful realizat de femei (pe problematici feministe) este văzut în România ca un produs de nișă. Adică o specie minoră a unui gen mai prestigios, mai puțin relevantă pentru marele public, ceea ce se vede în tendințele de distribuție. Asta vine probabil din modul eronat în care este înțeles feminismul la noi și din reticența față de el, pornim de la o percepție care plasează punctul de vedere feminin și interesele noastre pe plan secundar.

Prin cenaclul F-Sides ne-am dorit să contracarăm aceste reflexe, să formăm noi obișnuințe printr-o nouă optică; strict în ce mă privește, uneori efortul de a armoniza într-un timp scurt (în 2020) temele propuse, disponibilitatea filmelor și criteriile echipei n-a lăsat mult loc de priviri în afară, de chestionări profunde ale recepției în spațiul public, însă din interior alegerile făcute mi se par în continuare accesibile publicului general.

Prin evenimentele pe care le organizăm, îmi doresc să slăbim reticențele care apar din lipsa informației, să ajungem să vorbim despre multele feluri de feminism care există și să contribuim la creșterea unui public care să realizeze că aceste filme nu sunt produse si făcute să răspundă unor așteptări și interese minore din societate, ci ne privesc în egală măsură pe noi toate/noi toți.

Dacă elementul de nișă e considerat ca fiind stilistic, cred că un conținut cu adevărat curajos se va reflecta în formă. Conștientizarea presupune gestul de a arăta diversitatea perspectivelor feminine din cinema, a felurilor de a fi, a privi și a simți, împreună cu universalitatea discriminărilor, a privațiunilor și a violențelor întâlnite de femei din toată lumea.

Așa putem scoate vocile feminine din cinema de sub etichetele care le micșorează însemnătatea de multe ori chiar în ochii publicului feminin, care a interiorizat de-a lungul timpului punctul de vedere dominant patriarhal din cinema, la pachet cu ideologia, stereotipurile și criteriile artistice. Azi, când am lansat a doua ediție, sunt tot mai convinsă că anul trecut am făcut deliberat alegeri care mizau mai mult pe emoționalitate și nu pe experiment; de aceea cred că n-am creat mari bariere publicului.

Anul trecut am avut emoții pentru voi citind sinopsisul anumitor filme, dar ca și anul acesta mă bucură curajul subiectelor. Ai ținut cont de criterii specifice legate de publicul român pentru filmele selecționate în comparație cu anul trecut?

În ciuda a ceea ce cred despre percepția generală în România asupra filmelor făcute de femei, în selecție nu mă gândesc la public ca la unul previzibil, cu gusturi și preferințe fixe, nu am încercat să mă raportez la asta. M-am gândit – poate naiv – că am de-a face cu spectatori deschiși întâi de toate să se plaseze temporar înăuntrul unui alt punct de vedere. E adevărat, anul trecut am ocolit câteva titluri care puteau previzibil inflama contextul.

Dincolo de efortul de a integra temele sugerate minimizând eventuale controverse, selecția a fost o aventură de căutare și recuperare ale cărei rezultate le-am împărtășit public. Nu am considerat că facem ceva atât de îndrăzneț, în mediul urban, mai ales în cel bucureștean, oferta culturală este foarte diversificată și abordează teme suprapuse cu ale noastre, un moment prielnic de a le introduce și pe agenda cinematografică. Provocarea rămâne ca aceste discuții să aibă loc în comunitățile mai puțin active cultural, în care astfel de subiecte sunt de obicei trecute sub tăcere.

În 2021 nu mi-am schimbat abordarea față de public, ba chiar cred că am dobândit o mai mare siguranță în alegerile mele, poate din cauză că vreau ca anumite discuții să aibă loc și să zgândăre idei prefabricate, dacă se poate.

Care au fost provocările întâlnite în timpul selecțiilor peliculelor ? Au fost filme pe care ați dorit să le prezentați și care nu au ajuns la cenaclu ? Dacă da, care ?

Filmele pe care am regretat că nu le-am putut include în programul 2020 sunt The Souvenir (r. Joanna Hogg, 2019) și Song of the Exile (r. Ann Hui, 1990), pentru care Ioana a dat o mulțime de e-mailuri și telefoane fără rezultat și pe care le-am dorit direct proporțional cu indisponibilitatea lor. Între timp, am acceptat și am învățat să lucrez cu incertitudinea privind drepturile de difuzare și nu mă mai iluzionez că am găsit filmul perfect când dau peste vreun titlu revelator și îmi pregătesc din start mai multe opțiuni cu care să jonglăm.

Cred că în ce privește ediția a doua, provocarea n-a mai ținut neapărat de accesibilitatea anumitor filme, ci mai degrabă de negocierile mele cu mine însămi, de a mă hotârî ferm – ca persoană tipic nehotărâtă – pe anumite direcții în detrimentul altora, deoarece am avut la dispoziție un bagaj mai mare de opțiuni și idei ca în 2020. Sper că am ales din el ce se putea mai bun.

Am descoperit la F-sides multe cineaste și filme bune, pe care cu siguranță nu le-aș fi văzut altfel și pentru care îți mulțumesc. Care au fost descoperirile tale legate de filme sau femeile din spatele lor și ce întâmplare reții din prima ediție?

Îți mulțumesc pentru apreciere și simt nevoia să precizez că, legat de descoperirile făcute, câștigul este enorm de partea mea. Fiecare film din selecție mi-a deschis un capitol de cercetare și unul de autoanaliză. De multe ori m-am aruncat cu capul înainte în contexte puțin familiare, dar efortul de a afla mai multe, de a umple niște lacune și de a vedea cum se conectează totul, m-a menținut entuziasmată. E greu să mă opresc la o singură întâmplare, dar mă gândesc și acum cu multă admirație la Julie Dash și Lizzie Borden, ale căror filme le-am prezentat în calupul despre solidaritatea dintre femei. La momentul selecției, legătura dintre filme și realizatoarele lor era aparentă, însă în timpul documentării ulterioare m-au frapat asemănările mari dintre destinele și căutările acestor două cineaste remarcabile – de la încăpățânarea cu care și-au urmat viziunile în ciuda marginalizării perspectivelor lor, din sistemul comercial de producție la efortul de a formula noi moduri de lucru care să redea cât mai organic egalitarismul care le ghidează. Lizzie Borden a avut și curiozitatea unei discuții cu noi, dorindu-și să afle cum e înțeles filmul ei la aproape 40 de ani de la apariție, ceea ce m-a impresionat. Per total, prima ediție a fost întâi de toate un program intensiv de formare.

Ce ai face ceva diferit dacă ar fi să o iei de la capăt și nu ar fi pandemie?

Anul trecut am simțit mai mult ca niciodată că nu controlez nimic din ceea ce mi se întâmplă, nici dezamăgirile, nici bucuriile. Circumstanțele mele și pandemia și-au dat mâna și mi-au tras preșul de sub picioare când încercam deja să o iau de la capăt. De unde nu căutam decât mai multe certitudini, am primit opusul în abundență, dar nu oricum, ci împreună cu lucruri la care nu mai îndrăzneam să visez – precum F-Sides. Tocmai de aceea lecția mea ar fi să mă atașez mai puțin de planuri pe care le credeam esențiale – fie că privesc reușita mea individuală sau îndeplinirea imaginii ideale pe care mi-am format-o despre un proiect. Pentru că s-ar putea să dau în drumul meu peste ceva mult mai bun.