De 1 decembrie si Ziua României, cu toate că încă îmi trezește vii amintiri data de 23 august, m-am gândit la o poveste cu ii, Paris și Jacquemus. Pentru că, în vremurile astea foarte agitate, unde se aprind ușor scântei din orice, cred că un pic de identitate și rădăcini, nu jmekerii, nu strică.
Acum câțiva ani am dat peste o fotografie cu mama și sora ei mai mare, de când erau copii, la Cluj, îmbrăcate în costume populare. Poza era ascunsă într-un album în care mama o păstrase atât de bine, încât uitase de ea. M-a intrigat, pentru că nu semăna deloc cu imaginile lor obișnuite — bunicii mergeau la fotografi scumpi, bunica avea un simț estetic ascuțit, iar fotografiile lor arată și azi ca niște cadre atent desprinse din Mad Men. Eleganța e controlată, gulerul scrobit, postura și zâmbetele exersate și perfecte. Aici era altceva, un alt fel de mândrie, mai simplă și mai directă. Cea de a fi român.
Când am descoperit fotografia, treceam prin perioada în care colecționam, la Paris, ii vechi — aduse cu multă grijă și ambiție din România de prietene pasionate de meșteșuguri autentice. Asa m-am gândit să încerc fix în ziua aia costumul popular întreg pe care-l aveam prin dulap. Foarte român. Nu mai purtasem unul de prin școală, si atunci curatoriat perfect și aranjat de bunica Omi + mama. Referința mea pentru look era, evident, Anca Szőnyi din Ciuleandra – cum să NU vrei să te îmbraci în costum popular după ce o vezi pe ea?
Am pornit la drum cu intenția de a face o mică parodie (doar sortam haine cu mama), însă rezultatul ne-a plăcut neașteptat de mult la amândouă. Mama a ținut să facem câteva poze cu telefonul și am rămas cu un sentiment ciudat și frumos: o recunoaștere, un fir care m-a legat de ceva vechi și familiar. Lângă poza mamei si surorii ei, acum era și poza mea.
Mama, la stanga, impreuna cu sora ei Maria, anii 50. La dreapta, poza mea prin 2010, facuta de mama.
Cât de ușor e să fii român ?
N-am ascuns niciodată în Franța (sau alte țări) faptul că sunt româncă, deși perioada în care am ajuns acolo era departe de a fi ușoară sau roz pentru noi. Și n-a fost mereu simplu, uneori te cuprinde rușinea celorlalți. Când unii dintre ai tăi au trecut înainte și au avut grijă să-i trateze pe localnici de sus și “de fraieri”, e firesc ca oamenii să se teamă, să se protejeze, să ofere încredere cu greu.
Poate și din cauza asta înțeleg atât de bine și un străin care vine la noi, vrea să muncească cinstit și se lovește de același reflex de apărare. Cine vrea să-i judece, să meargă întâi — nu în vacanță — să locuiască și să muncească într-o altă țară, cu alt sistem, altă limbă, să o ia de la zero măcar un an. Vorbim după aceea, pe concret.
Poate și de aceea, fără să-mi propun explicit, am simțit mereu nevoia să duc cu mine ceva din România mea bună, din bula mea — ca antidot la acest ping-pong al prejudecăților. Dar și cât mai couture posibil. Am purtat cu mare drag iile mele vechi la prezentări de modă și la evenimente sofisticate, m-am lăudat cu felul în care erau cusute, mai ales când oamenii de acolo știau exact ce înseamnă o ie românească și cât de multă muncă reprezintă. Uneori am avut surpriza să aud detalii și povești despre ii de la străini care le admirau ca pe opere de artă și le studiaseră ca tehnică — lucru pe care noi am cam uitat să-l facem.
Am recomandat (și continui să o fac) prietenilor francezi sau străini filme, expoziții, artiști, scriitori și povești românești. Pentru că românii ca Ionesco, Brâncuși, Cioran, Elvire Popesco, Maria Tănase, Enescu, Nadia Comăneci, Martha Bibesco, Regina Maria, Radu Lupu, Celibidache, nu sunt figuri ale trecutului. Sunt capitole dintr-o poveste care continuă să se scrie. Și sincer, cum să mă deranjeze referințele la tablourile lui Matisse și La blouse roumaine refăcute Haute Couture de Yves Saint Laurent ? Sau când, acum câteva zile, mă anunță un prieten non – român că s-a apucat să-l citească pe Panait Istrati în franceză și abia așteaptă să-l termine? Asa vor reuși să înțeleagă mai mulți ce înseamnă român.
Yves Saint Laurent, colectie Haute Couture A/W 1981, outfit de seara inspirat de Henri Matisse si purtat de Edia Vairelli in iulie 1981. Foto credit: Claus Ohm
Mi-a venit să scriu despre toate lucrurile astea — și despre motivele pentru care ar trebui să fim mai mândri de moștenirea noastră sau cuvântul român — când am văzut ultimul show al lui Jacquemus. Și m-am întrebat, foarte simplu: de ce nu am putea învăța și noi de la el cum să ne bucurăm de rădăcinile noastre?
Jacquemus și-a dedicat colecția primăvară–vară 2026, intitulată „Le Paysan” („Țăranul”), familiei sale din sudul Franței și mediului rural modest din care provine. Și-a folosit rădăcinile de copil crescut într-o familie de agricultori ca inspirație pentru o colecție sensibilă, personală, asumată și… de lux. M-a impresionat, iar muzica lui Morricone încă îmi răsună în minte când mă gândesc la ea.
Atunci mi-am spus că mi-ar plăcea să știm și noi să ne purtăm rădăcinile cu aceeași naturalețe, simplitate și mândrie. Să ne uităm la meșteșugurile noastre, la priceperea puținilor artizani care au rămas — artiști pentru care vin în România multe branduri de lux cu tradiție — și să înțelegem cât de valoroase sunt, înainte să avem nevoie să ne-o confirme alții.
Așa cum reușesc alte nații: cu încredere, fără complexe, fără baroc inutil, fără capcanele în care ne împiedicăm singuri cu mult talent. Mi-ar plăcea să le facem altora poftă să ne cunoască mai bine, fără teamă, mai profund, mai puțin superficial și cu deschidere. Așa cum îmi place să cred că am reușit și eu, la scara mea mică și sinceră.
Mi-ar plăcea, de exemplu, să scăpăm odată pentru totdeauna de ideea că „ceilalți vor să ne ia de proști”. Sau că trebuie noi să-i luăm pe ei de fraieri, inainte să o facă ei.
Nu, nu asta vor ceilalți.
În marea majoritate a cazurilor nici nu le trece prin cap. Vor doar să facă cunoștință. Noi am moștenit acest reflex și încă mai credem, cu mândrie, că „șmecher” e un mare compliment.
Poate că, într-o zi, o ie simplă, purtată firesc, o să ne învețe contrariul.
Pentru că e OK să fii român. Chiar este.
Promit.
P.S. Dacă tot am scris șmecher, ce-ar fi să-i păstrăm sensul inițial din germană? Pentru că, dacă tot ne uităm în DEX, Schmecker înseamnă «persoană cu gust rafinat». Nu viclean, nu jmeker, nu șarlatan, nu «mai tare» decât ceilalți.
Mai multe idei, inspirație, noutăți sau povești? Nu ezita să mă urmărești și pe Instagram sau pe Facebook.
Dacă ți-a plăcut, citește și:
Chestionarul lui Proust revizuit și corectat de Martha Bibesco
