Ah, Giovanni! Am așteptat cu nerăbdare la Paris sfârșitul lunii martie, când a avut loc vernisajul expoziției “Boldini – les plaisirs et les jours”, organizată în mijlocul orașului unde celebrul pictor italian a știut să strălucească.

 

Prima expoziție retrospectivă dedicată artistului în ultimii 60 ani și unul dintre marile evenimente culturale ale anului, a fost prilejul de a descoperi peste 150 de lucrări, desene, picturi inedite ale pictorului dar și costume și accesorii de modă așezate în spațiile muzeului Petit Palais, adevărată bijuterie arhitecturală a stilului Belle Epoque, unde este ușor să-ți imaginezi perioada fascinantă pe care a trăit-o și ilustrat-o Giovanni Boldini.

Cred că este una dintre expozițiile pe care ar fi trebuit să o vizitez în rochie lungă de seară, ca și când aș merge la o recepție. Eleganța și renumele modelelor lui Boldini prezente l-au transformat pe acesta într-un pictor monden și lucrul acesta îl simți în toată construcția expoziției. La un moment dat, vizitându-l pe Boldini într-o seară pentru a doua oară împreună cu o prietenă, am surprins, după un paravan, pregătirile pentru serata costumată ce urma să aibe loc după orele de vizită ale muzeului.
M-am amuzat și am avut impresia că m-am trezit backstage în serialul “The Guilded Age” când, fără să vreau, am auzit instrucțiunile date personalului îmbrăcat în negru și văzând actorii care îmbrăcau rochiile Belle Epoque.

Boldini – născut în Italia, celebru la Paris

Primul lucru la care te gândeșți când intri în expoziție este cum de un pictor din Italia de la 1800, mic, deloc chipeș ca să nu zic urâțel foc, sărac dar foarte talentat, a ajuns să fie la începutul secolului XX pictorul preferat al aristocrației și high life-ului parizian și londonez?

Născut în 1842 la Ferrara, un orășel din nordul Italiei, Giovanni este al optulea copil din cei treisprezece ai pictorului Antonio Boldini și Benvenuta Caleffi, un cuplu foarte modest. Giovanni arată de mic că are talent, astfel încât la vârsta de cinci ani tatăl său decide să-i susțină înclinațiile artistice. În 1864 Boldini pleacă din Ferrara pentru a se stabili la Florența, unde întâlnește artiștii grupului Macchiaioli, cu care se împrietenește și începe să frecventeze înalta societate.

 

Fotografiat de Alice Guérin, artistul pozeaza in atelierul sau in 1925

 

Ducându-se să viziteze Expoziția universală de la Paris din 1867, Boldini ajunge pe Coasta de Azur unde o întâlnește pe Isabella Falconer, o englezoaică extrem de bogată care îl va susține împreună cu soțul ei devenind primul lui mecen.
Boldini se instalează apoi la Paris în 1871, o întâlnește pe Berthe, primul lui model francez, care îi va fi amantă, parteneră și model pentru următorii zece ani. Tot aici artistul va începe să lucreze cu celebrul negustor de artă Adolphe Goupil. Întâlnirea cu acesta, un om vorace și foarte bine înfipt în viață artistică pariziană, îi va deschide lui Boldini ușile cercurilor artistice cele mai închise din Paris și îl va face să participe la expozițiile cele mai importante ale momentului. Cariera lui de pictor este lansată. Frecventând pentru o perioadă și Londra, pictorul începe să fie recunoscut de către înalta societate ca artistul la care e bine să te grăbești să-ti comanzi portretul, iar comenzile încep să curgă.

Artistul și-a dat seama timpuriu că succesul depinde de femeile importante și foarte bogate pe care le întâlnește și pe care le convinge să-și facă portrete. Ele vor fi cele care-l vor face celebru la Paris, orașul artelor prin excelență. Acoperind nevoia lor de frumusețe, Boldini nu știa că rețeta lui de succes va deveni o referință culturală pentru eleganța și rafinamentul Belle Epoque din care foarte mulți artiști și designeri continuă să se inspire și astăzi.
Giovanni Boldini este foarte ambițios și dorința lui de reușită mare, ceea ce-l va face să fie un artist versatil care-și poate orienta cu ușurință stilul la gustul și ritmul pieței de artă, ca să-și îndeplinească obiectivele personale. Conștient de importanța unei imagini publice puternice și asumate, acesta o construiește rece și foarte calculat, așa cum a făcut de foarte devreme și cu succesul său.

Boldini era unde trebuie când trebuie, că este vorba de târguri de artă internaționale, expoziții importante, petrecerile sezonului sau în vacanțe în locurile cheie frecventate de înalta societate cum ar fi Saint Moritz în Elveția sau Coasta de Azur.

Pentru Expoziția universală de la Paris din 1889 artistul este ales președintele secțiunii italiene unde va participa cu douăsprezece lucrări printre care faimosul portret al lui Giuseppe Verdi. Anecdota legată de acest portret este că după ce a lucrat zile la versiunea în ulei pe pânză, Boldini, nefiind deloc mulțumit, a refăcut apoi un pastel în doar cinci ore.

Boldini cucerește Parisul

Când pictorul ajunge la Paris, atmosfera orașului poartă exuberanța de dinaintea primului război mondial unde petrecerile sunt fastuoase, luxul palpabil și distracțiile fără limite. Este perioada în care lumea bună petrece la Versailles, se costumează cu peruci și haine făcute pe măsură pentru seri inspirate din domnia lui Ludovic XIV, și unde întâlnești în același loc artiști ca Reynaldo Hahn sau aristocrați ca marchizul Boni de Castellane sau contesa Greffulhe, exemplul pentru personajul ducesei de Guermantes a lui Proust.

Boldini este absorbit de efervescența vieții pariziene pe care o ilustrează ca fiind foarte vie – este suficient să-i vezi tablourile prin care pictorul redă energia și accentul imprevizibil al străzii prin pozițiile cambrate ale cailor sau liniile vii ale siluetelor de trecători. Atras de înalta societate și posibilitățile ei, artistul se amestecă ușor cu reprezentanții ei cei mai de seamă ca să poată face repede parte integrantă din ea.

 

Marchiza Luisa Casati cu pene de pauni– Giovanni Boldini, 1911

 

La o petrecere data de marchiza Luisa Casati la Venezia in 1913, Giovanni Boldini (mijloc) pozeaza langa pictorul Paul-César Helleu

 

Numele lui va fi curând pe toate buzele, iar Boldini va reuși, într-un timp scurt, să devină cel mai căutat artist al vremii pentru talentul său unic de a crea eleganța. Contese, marchize, prințese sau cocote, marile averi ale vechiului continenent îi vor oferi lui Boldini un loc privilegiat în cercul lor restrâns care va atrage și averile uriașe ale noului continent în căutare de validare. În felul acesta, Boldini va profita curând de o clientelă internațională importantă între Londra, New York sau Paris.

Lumea lui Giovanni Boldini este și lumea lui Marcel Proust, cu care de multe ori este asociat, ca în cazul contelui Robert de Montesquiou care pentru noua revista “Les Modes” îi dedică pictorului primul articol din seria “Les peintres de la femme”.  Adevărat dandy, de Montesquiou era poet, critic de artă și literatură, un mix care-l face un personaj central al vieții pariziene. Văr al prințesei Marthe Bibesco, de Montesquiou va deveni, printre altele, inspirația din spatele baronului de Charlus din “În căutarea timpului pierdut” al lui Proust dar și unul dintre portretele lui Boldini. Iar dacă petrecerile date de Montesquiou erau faimoase, pictorul italian era nelipsit de la ele.

 

Contele Robert de Montesquiou – Giovanni Boldini, 1897

 

Se pare că Boldini, în ciuda unui fizic deloc atrăgător, zgârceniei și taliei sale mici, era un mare seducător căruia îi plăceau grozav petrecerile, muzica și să danseze. Știa să facă femeile să simtă apreciate, ceea ce cu siguranță a contribuit în mare măsură la succesul lui rapid. Chiar dacă apoi, în liniștea atelierului sau, Boldini era un pictor foarte exigent care-și punea modelele să pozeze ore în șir în poziții foarte inconfortabile și haine și mai puțin confortabile din considerente estetice precise. Însă rezultatul și aura cu care Boldini infuza cercurile mondene erau atât de puternice, încât sacrificiile cerute clientelor sale erau o mică parte dintr-o experiență unică creată să fie prestigioasă.

Stilul Boldini, pictorul eleganței

Pictorul italian își dă repede seama că eleganța este calea sigură de a ajunge la inima și portofelul femeilor extraordinar de bogate pe care și le dorește ca și cliente. Fiind un artist experimentat și cunoscând codurile societății din care acum face parte, Boldini calculează cu precizie o formulă a successului prin stilul său original de portrete, pe care-l va dezvolta în timp și de care devine indisociabil.

Boldini va impune clientelor sale o serie restrânsă, calculată și foarte grafică de poziții pentru portretele lor, reușind în felul acesta să le facă să corespundă unui standard de frumusețe festivă învăluită într-o oarecare melancolie, indiferent de fizicul fiecăreia.
Pentru a obține așa un efect, Boldini va desena siluete exagerat de lungi, adăugând aproape 1 metru la proporția picioarelor, și va alungi nefiresc mâinile și găturile modelelor sale. Fascinat de mâini, cărora le dedică studii separate, Boldini le va acorda o atenție specifică făcându-le foarte prezente și vii în tablourile lui, indiferent că sunt goale, încărcate de bijuterii sau îmbrăcate în mănuși.

 

Studiu desen maini – Giovanni Boldini

Detaliu mana portret Giovanni Boldini

 

Din 1910 succesul său artistic va începe să decline, dar semnele de recunoaștere ale personalității sale artistice se vor înmulți. Iar Boldini va cere clientelor sale între 30 000 și 50 000 franci pentru un portret, o sumă uriașă pentru vremea aceea. Va realiza în anii care urmează portretele lui Consuelo Vanderbilt (cea care a inspirat personajul lui Gladys Russell din “The Guilded Age”), Jeanne Renouard, Gladys Deacon sau Marthei Bibesco. Doamnele sunt încântate, nu oricine avea propriul Boldini, chiar dacă sunt pozate cam toate în aceeași poziție și trăsăturile lor sunt exagerate ca să ilustreze mai degrabă o idee despre eleganță și lux, nu doar personalitatea fiecăreia.

Dacă Boldini a exersat o metodă prin care să marcheze stilul epocii sale, nu știu cât de conștient a fost de faptul că a impus criteriile sale estetice mult înafara tablourilor sale. Mărturiile din vremea aceea atestă că femeile, ca și bărbații, impresionați de stilul pictorului italian, făceau eforturi și cure de slăbire ca să aducă fizic cu personajele pictate de Boldini și să facă parte din universul său. Iar clientele, venite din lumea întreagă să-i admire portretele, își ziceau că vor să fie ca un Boldini.

 

Consuelo Vanderbuilt, Ducesa de Marlborough, si fiul ei, Lordul Ivor Spencer-Churchill – Giovanni Boldini, 1906

Portretul lui Gladys Deacon – Giovanni Boldini, 1916

 

Însă lucrările care îl pasionau cu adevărat, studiul și desene de detalii, nu aveau voie să iasă din umbra atelierul său ca să nu-i strice reputația de portretist prin care câstiga enorm sau piața pentru astfel de cereri. Așa lumea vedea la Boldini doar talentatul artist care realiza portretele cele mai luxoase, elegante și scumpe. Norocul expoziției de la Petit Palais a fost că explora și această latura mai puțin cunoscută a pictorului, ocazie cu care am descoperit naturile sale statice.

Mai târziu, în anii 60, Cocteau avea să spună despre Boldini: “Dacă ar trebuit comparat cu cineva mai tânăr, aș spune că avea de la Giacometti vivacitatea, cenușiul și movul și că prefigura dispersarea astronomică a grafismelor lui Georges Mathieu.”
Pictorul și-a dorit, spre sfârșitul vieții, să doneze orașului său natal tot ce se găsea în atelierul lui, de lucrările sale până la mobilier. Lucru devenit posibil după moartea artistului și în mare parte datorat soției sale, jurnalista Emilia Cardona, cu care Boldini s-a căsătorit la memorabila vârstă de 86 ani pe când aceasta avea 30 ani. Astăzi, orașul Ferrara găzduiește muzeul Boldini și face parte din patrimoniul mondial.

 

Un colt din masa pictorului – Giovanni Boldini, 1897

Emilia Cardona, sotia si ultima muza a lui Giovanni Boldini

Boldini, reper inconturnabil al modei

Rafinat observator, Boldini redă cu fidelitate stilul și energia epocii sale, a modei sferelor înalte și a reperelor de eleganță. De la Cecilia de Madrazo Fortuny, văduva marelui pictor Mariano Fortuny, marchiza Luisa Casati, lady Colin Campbell, personificarea femeii fatale pentru Boldini, Martha Bibesco până la cel mai elegant bărbat al epocii, contele Robert de Montesquiou, artistul italian a reușit să imortalizeze o paletă largă și impresionantă de figuri cunoscute.
Ca un fotograf eclectic și versat de modă care reușește să o surprindă și pe Kate Moss, pe Meghan Markle dar și pe Kim Kardashian ale epocii, având grijă să le treacă prin filtrul său estetic necruțător. Desigur, nu era prea dificil să ilustrezi moda din Belle Epoque când alegi să faci portretul unei ducese foarte hype sau unui personaj ca americanca Rita de Acosta Lydig, una dintre figurile cele mai excentrice ale vremii. Rita de exemplu era cunoscută pentru garderoba ei uriașă și colecția ei de 150 de perechi de pantofi de lux semnate de creatorul Pierre Yantorny.

 

Portretul Ritei de Acosta Lydig – Giovanni Boldini, 1911

Portretul lui Lady Colin Campbell, nascuta Gertrude Elizabeth Blood – Giovanni Boldini, 1894

 

Femeile, ca și bărbații aleși de Boldini, se îmbrăcau la cele mai bune și iscusite mâini din lume și își alegeau accesoriile și bijuteriile la cele mai celebre case de lux. Din start, nu prea poți să dai greș dacă adaugi un ochi exersat și formula magică Boldini.
De altfel este foarte interesant cum Boldini redă țesăturile în tablourile sale, vaporoase sau grele, cu atenție și energie, prin mișcări largi, precise și repetate. Ai impresia că modelele sale tocmai au venit de la o petrecere decadentă și au un moment de respiro în care sunt suprinse de Boldini.

Bijuteriile mi s-au părut iar un exercițiu bun de observație: inelele sunt atent redate pe când colierele sau cercei sunt doar sugerate. M-am uitat la mai multe mâini pictate de Boldini ca să văd felul în care se purtau inelele în Belle Epoque și m-a surprins modul contemporan de a face un mix and match de culori și forme. Cred că mă așteptam la seturi (cerceii frumos asortați cu inele, pandantive și coliere din aceeași familie). Ei bine nu, doamnele poartă piese somptuoase și rochii scumpe cu naturalețe, fără a pare că au făcut un efort special pentru a le alege. Ba chiar am găsit că arătau un pic rock’n roll.
Relația lui Boldini cu moda supraviețuiește cu grație epocii lui, cred că asta este explicația pentru care tablourile și stilul lui rămân, atâtea decenii mai târziu, o sursă inepuizabilă de inspirație pentru mulți creatori de modă.

Christian Dior se află printre cei mai celebrii designeri fermecați de Boldini, siluetele pictorului italian îi reaminteau eleganța mamei sale și perioada istorică care a stat la baza inspirației stilul său de femeie-floare. În anii 50, într-un moment în care femeile aveau nevoie de feminitate, Dior le redesenează corpul cu ajutorul corsetelor și le subliniază talia, împrumutând eleganța altui secol și repere Belle Epoque. În 1951, în cartea sa “Je suis Couturier”, Dior spune:

“De la femeile din copilăria mea îmi rămâne mai ales amintirea parfumurilor lor, parfumuri stăruitoare, cu mult mai mult decât cele de astăzi, care îmbălsămau ascensorul mult timp după pasajul lor, vârtejuri de blănuri de gesturi à la Boldini, de pene de paradis, de coliere de ambră.”
Coincidența a făcut să văd expoziția Boldini după ce am vizitat noua galerie Dior, ceea ce a dat o altă dimensiune creațiilor lui Christian Dior, conceptului estetic urmărit de pictorul italian și legăturii dintre ideea de frumusețe a celor doi artiști.

 

Marchiza Luisa Casati cu pene de pauni– Giovanni Boldini, 1911

 

Și John Galliano are o mare slăbiciune pentru stilul Belle Epoque, Boldini și archetipul feminin creat de acesta. Inspirându-se puternic din ele și explorându-le cu mult gust în toată perioada sa Dior, designerul britanic rămâne fără îndoială cel care a oferit operelor lui Boldini posibilitatea de a se desprinde din tablouri și de a păși pe un podium către lumea reală. Rochia omagiu adusă mamei lui Christian Dior, numită Madeleine, din colecția Couture A/H 2005 – 2006 este o referință la portretul doamnei Charles Max, așa cum în colecția Couture A/H 2007 – 2008 se regăsesc mai multe siluete à la Boldini, ca de exemplu omagiul adus portretului marchizei Luisa Casati, tabloul preferat al lui Galliano.
Dacă e să vorbim de inspirația pe care Boldini continuă să o exercite, să ne gândim un pic la recenta serie americană “The Guilded Age” (care înseamnă tot Belle Epoque ) dar și la tema MET Ball-ului care a fost… Guilded Glamour.

Boldini și prințesa Marthe Bibesco 

Mi-am dorit mult să văd expoziția asta și pentru că Boldini a realizat cel mai frumos portret al prințesei Martha Bibesco, considerat printre cele mai reușite tablouri ale sale, o lucrare aleasă frecvent să ilustreze cataloagele și expozițiile internaționale ale pictorului.
Dincolo de mândria mea personală, portretul unei prințese românce alături de cele mai importante personalități ale epocii este și dovada locului pe care Martha Bibesco l-a avut pe scena internațională și în înalta societate. Lucru pe care tindem să îl uităm, ca multe dintre lucruri bune legate de cei care ne-au reprezentat afară.

Prințesa Bibesco l-a cunoscut pe Boldini cu puțin înainte de 1910 și rămâne printre cele care au atestat cum doamnele din vremea aceea se încăpățânau să se îmbrace à la Boldini ca să fie apreciate și se chinuiau să fie slabe ca să se încadreze în canoanele stricte de frumusețe impuse de pictorul lor preferat.
Nu se putea ca tabloul Marthei, realizat în 1911, să nu să aibe o poveste: dacă Martha Bibesco este încântată de faptul că pictorul o face să arate mai frumoasă decât era în realitate, rezultatul final nu-l mulțumește pe prințul George-Valentin Bibesco, soțul prințesei, care inițial comandase portretul și care îl va refuza. Căci găsește că decolteul soției sale este nepotrivit.

 

Potretul lui Marthe-Lucile Bibesco – Giovanni Boldini, 1911

 

Cred că Boldini ar fi fost extrem de flatat dacă ar fi trăit în 2022 să vadă un astfel de omagiu adus artei sale și ar fi cerut un preț exagerat pe bilete. Așa cum cred că expoziția Boldini a venit într-un moment bun în care vrem să ne amintim despre frumusețe și să aflăm mai multe despre o lume fascinantă care face în continuare legătura dintre trecut și prezent.

Sper doar să nu fie necesari alți 60 ani ca să putem să ne bucurăm de o nouă expoziție Boldini, chiar dacă urmărind curatorii ei mi-am dat seama ce desfășurare extraordinară de forțe a însemnat post-pandemic. Pentru că ceea ce mi s-a părut important este că, dincolo de a resuscita pentru câteva luni o lume rafinată a cărei nostalgie o ai fără să o fi cunoscut, îl readuce pe Giovanni Boldini în centrul atenției unui public mai larg și înafara cercului sofisticat al modei unde contributia sa este o evidență, ca și locul său în lumea artei.

 

Dacă ți-a plăcut, citește și: 

 

Chestionarul lui Proust revizuit și corectat de Martha Bibesco

Jean Ghika : “Martha Bibescu știa să creeze senzație prin ținutele ei”

Luxury – de ce scump nu înseamnă întotdeauna lux

Le Bibesco – tortul uitat al printesei Marthe Bibesco